I listen to songs
Reminding me of you,
The ones you sent
Long ago
Through the notes of birds strung
On the electrical cord outside my window.
I heard them sing in the morning
Noon and
Evening,
Even at night.
I dreamt of you while knowing it was me
In the life I was living.
I sometimes hear songs reminding me of you
And how I once loved you.
Where does a balloon go after it’s let go
By mistake
From the hand of a child.
That colored balloon that had been held so tightly
By a string following its curve.
Does it fly until there is no more sky,
Like air found a limit in its infinite quality,
Like the earth told the balloon to stop
Before it reached its edge?
Where does a balloon go after it’s let go
From the dreams of children, filled with music
And carousels, while taking a walk in the park,
Eating ice cream and cotton candy.
For how long does the balloon fly and what does it see
On its way to somewhere, destination unknown,
Floating aimlessly through horizons with no name.
How long does it take for such a balloon to pop
While flying through the quality of air?
How much is it influenced by the winds and breezes
It meets along the way?
When does a balloon disappear and does it become
Just another forgotten piece of something undefined
Tied somewhere by a string?
When does a balloon’s life end
After it’s let go from the hand of a child,
While the child cries looking at it go,
The balloon dreams of flying endlessly through the air,
But then it pops,
It cannot be otherwise,
Dreams are meant to be imagined,
The lucky few get to be lived,
Some others are just hoped for,
Filling notebooks with merry wishes
That might or might not get to be.
Somewhere, there’s a balloon that flies high up in the air,
It knows of no boundaries,
It dreams with the humans,
It gathers their stories
And then, it pops the dreams
While becoming nothing,
It showers the world with confetti.
Uneori, simți nevoia să iei o pauză și să îți dedici timp doar ție, fără contact cu lumea exterioară. Acestă alegere nu se numește egoism.
Uneori, simți nevoia să stai doar tu cu tine fără să spui prea multe celor din jur, vorbe fără importanță, despre vreme, planuri de viitor, cum au crescut prețurile, ce-a mai făcut fiecare în timpul în care nu ați mai vorbit, uneori pur și simplu, nu simți să împărtășești nimic cu nimeni pentru că totul se petrece mereu, în interior și chiar dacă mai apar probleme și provocări din când în când, nu simți nevoia să împrăștii prea mult în afară pentru că îți sunt suficiente resursele interioare și ce rost ar avea să îți împrăștii energia peste tot, să te obosești inutil primind câte un „aoleu” și „vai”, „hai c-o să treacă”, „hai că poți”, etc. și apoi, după ceva timp, să fii întrebat ce mai faci, cum mai ești, situația care mai e și să petreci alt timp inutil explicând ce s-a mai întâmplat, dacă și cum s-a rezolvat, etc. Nici asta nu se numește egoism, se numește să fii suficient de înțelept și să ai suficientă putere să nu te mai plângi, ci să treci echilibrat și liniștit prin provocare. Așa ai mai multe șanse de izbândă decât dacă ți-ai pierde energia aiurea, împărtășind cuvinte-n vânt.
Să împărtășești cu prieteni apropiați ce ți se întâmplă este altceva, cu oameni care înțeleg că provocarea a venit doar să te învețe ceva, că nu e aici să te doboare decât dacă tu alegi că așa va fi, decât dacă tu alegi că nu ai suficiente resurse interioare pentru a vedea clar ce se întâmplă și nu ai suficientă înțelepciune dată de prezența în acum să te descurci. Bineînțeles că poți împărtăși (împărtăși, nu împărți) ce ți se întâmplă cu cei care cred în aceleași lucruri ca și tine, cum ar fi că toată viața e o școală și, ca la orice școală, ai lecții. Mereu trecem prin lecții, atâta timp cât trăim, învățăm. De asta am venit aici. Altfel, cei care cred că viața e o luptă și că viața are ceva personal cu ei doar pentru că există și e pornită să le facă rău, e mai greu să împărtășești pentru că perspectiva lor vine din valea plângerii și atunci când le spui că tu nu crezi că viața a venit înadins cu provocări spre tine pentru a-ți face rău, se uită la tine ca și cum ai fi luat-o razna, bineînețeles, prin prisma credinței că negi năpasta și ești cam amorțit de durere, iar atunci când spui că te bucuri chiar că, uite, ai mai rezolvat o rană din trecut cu ocazia asta, dar vai cum, năpasta… se vor uita și mai chiorâș la tine și vor zice că ai luat-o razna.
Ei, da, lumea se cam împarte conform perspectivelor pe care alegem să le avem, cu toate că lumea nu are nevoie să fie împărțită, căci oricum nu este despărțită, dar asta e, se mai întâmplă, fiecare e pe drumul propriei perspective despre viață care se mai schimbă cu trecerea anilor și acumularea experiențelor și învățarea lecțiilor… sau nu.
Cert este că uneori, pur și simplu, ai nevoie de timp pentru tine. Ai nevoie să iei o pauză de la oameni, de la prea multe vorbe spuse doar ca să umpli spații care altfel ar fi considerate moarte între prietenii, ai nevoie să iei o pauză de la procesul creativo-artistic ca să poți reveni cu energii noi și mai vioi și e foarte ok să faci toate astea fără să dai prea multe explicații sau deloc de ce ai dispărut de pe harta celor care vorbeau mai mult, se deschideau mai mult, ca și tine la un moment dat, pur și simplu, nu mai simți să spui multe pentru că nu mai e atâta tumult în tine și pentru că nu mai e atâta tumult în tine, nu mai e nici în jur, cu toate că nu toți înțeleg asta, mai sunt unii care simt nevoia să se războiască în exterior ca o manifestare a interiorului și dacă nu ești cu ei, activând ca orice nedreptate de pe lumea asta să își afle rezolvarea, ești împotriva lor, chiar și atunci când le comunici că doar vezi lumea altfel și că agresiunea, de orice natură ar fi, fizică, verbală sau gândită nu ți se mai potrivește cu toate că înțelegi, ai fost și tu cândva așa, scoteai sabia la iveală gata să tai capul oricui îndrăznea să încalce drepturile omului, dar cu trecerea anilor, ți-ai dat seama că nu te duce nicăieri, să fii justițiar, că lumea nu o poți schimba decât schimbându-te pe tine și ăsta e doar adevărul tău, poate nu rezonează și alții cu asta, dar cert e că unii oameni din cercul tău interior nu pot accepta schimbarea și nu îți mai vorbesc și nu te mai caută și nu îți mai răspund la telefon. Astfel îți dai seama cât de mult te-ai schimbat, după cum mai rezonezi cu cei din jur, sau nu, după cum mai poți comunica cu ei sau nu, după cum pleacă, rând pe rând și vin alții care, acum, au aceeași perspectivă de viață ca și tine. Și ei vor sta mai puțin sau mai mult în viața ta.
Asta e, timpul cu tine face minuni și asta nu se numește egoism. E timpul pe care îndrăznești să ți-l acorzi fără să dai explicații nimănui de ce ai decis să îți schimbi viața, să trăiești conform propriilor credințe, nu a celor impuse de societate de secole, milenii sau poate și mai mult, că nu crezi fără a cerceta dacă e adevărat pentru tine sau nu, ce și cum simți în ființa ta, e timpul să te iubești nițel mai mult. Oricum, viața nu o trăiește nimeni pentru tine, oameni se vor găsi care să te judece că nu ești perfect sau că ești perfect, nu prea e cale de mijloc cu chestia asta și ai decis să faci pace cu asta, cu faptul că orice ai face, nu vei mulțumi mai pe nimeni, în fond și în definitv, trăiești doar pentru tine. Mâna sus pentru timpul cu tine, fără ca asta să se numească egoism.
Tu de-o parte a pământului, eu de alta
Căutând cărări comune
Pentru a ne întâlni cândva.
Eram două suflete împerecheate
De dragul vieții pe pământ,
Visând despre alte sfere efemere.
Vorbeam despre timp,
Ne apropiau ceasurile
Discuțiilor în zori, uitând să dormim.
Ne trezeau zgomotele orașului,
Tu cu valurile în orașul tău,
Eu cu vântul de lângă munții mei.
Undeva, la mijloc, între noi
Erau câmpii întinse și flori și nori
Zburând alimentați de cântecele noastre.
Eu aveam o chitară, tu aveai un pian
Împreună compuneam simfonii
Pe care le știam doar noi.
Împărțeam cu restul lumii
Frânturi din noi,
Visele fiind doar ale noastre.
Părea un vis, era realitate,
Zorii veneau și treceau,
Nopțile la fel, tiptil ieșeau în răcoare.
Verile veneau și treceau, zăpezile la fel,
Florile zburau primăvara luate de vânt,
Frunzele cădeau toamna uitate de ploaie.
Și pe pământ se așternea o liniște
Care părea eternă pentru că era doar a noastră
Să o știm, să o trăim
Tu de-o parte a pământului, eu de alta
Eram împreună și totuși, despărțiți.
It rained that day,
In summer.
I could hear thunder in the distance
And the pouring of the drops
On my windowpane.
It rained a lot,
It didn’t seem to want to stop.
Life was passing
Without much noise.
I was grateful for the days,
Although not overjoyed.
It rained a lot that day,
Coolness came over everything
As the days and then, the years
Kept passing while I was just
A witness of my self, of life,
Of everything.
I was living in a rainy season
Summer, autumn, winter, spring.
I am but a dreamer 