Cum umplem golurile?

Cum umplem golurile? Le avem cu totii, dar nu toti suntem dispusi sa le vedem, acceptam, observam.

Daca ai ceva ce ai vrut sa faci si nu ai facut, din varii motive – de la teama la nesiguranta, de la credinta ca vei esua la toti cei care ti-au spus ca nu vei reusi, asadar nu mai incerca –, inseamna ca ai si tu un gol.

M-am trezit azi racita, azi-noapte mi-a fost rau, saptamana trecuta am fost la ceva analize. Deviata de sept si rinita cronica imi dau mai multe dureri de cap decat de obicei. Asta e cu hartia igienica alba cu fluturasi verzi de pe pat, langa credinciosul Kindle – citesc in continuare “Scoala Zeilor” si ma intreb cand voi hotari ca am terminat de visat temeri, nesigurante, dorinte de drame si victimizari si cand ma voi hotari sa incep sa umplu golurile, cand imi voi permite sa o iau mai intens pe calea inspre succes si fericire.

Cum umpli golurile si ce faci cu amintirile cand se duc?

Macar am culori. Am multe haine si alte diverse obiecte de dat, daruit, vandut pentru a putea lua altele care se potrivesc mai bine cu etapa in care ma gasesc acum.

Astazi am aflat ca un prieten tare drag mie, un om extraordinar, s-a mutat din tara, pentru cel putin 2 ani, s-a dus sa isi urmeze visul si pe cat de mult ma bucur pentru el, pe atat de dor imi va fi, chiar daca nu prea apucam sa ne vedem. Ultima oara cred ca l-am vazut acum vreo 4 luni. Cand ne-am despartit ultima oara, a zis: ne-om mai vedea peste 3 luni – atatea trecusera de la ultima noastra intalnire -, dar nu am mai apucat. Imi e deja tare dor de tine, sa iti fie bine si extraordinar si minunat acolo unde esti! Egoist – abia astept sa te intorci!

Ce faci cu amintirile cand se duc?

La un moment dat, incerci sa iti amintesti ceva ce ai facut, trait, simtit acum ‘x’ si ‘n’ timp, insa nu iti iese. Acea amintire s-a estompat, e putin o nebuloasa si totusi, incerci. Tot nu iese. Cred ca totul este stocat undeva bine, cel putin in amintirea corpului tau, in vreun atom din miliardele care ne formeaza corpul si alte infinitati de miliarde care formeaza tot ce exista in jurul nostru. Dar tu, tu nu iti mai amintesti. Incepi sa vorbesti cu creierul tau, crezand si fiind convins ca el e singurul vinovat, nevrand sa iti arate ce doresti sa vezi. Uneori te iei si de inima ta cand constati ca s-a racit in vreo privinta si esti sigur ca ar trebui, ar fi bine, ar fi indicat, sa mai simti ceva inspre acea situatie sau persoana sau mai stiu eu ce. Cand colo, nimic, nada, zero, pauza. Ai vrea sa te intristezi si nu iti iese. Esti calm si linistit. Asa ca incepi sa te iriti fara motiv, doar ca sa te vezi daca macar asta iti iese din vechiul statut cu care erai obisnuit, de a trai mereu in drama.

Fii atent la semne, observa-te si observa mai apoi lumea din jurul tau, chiar si natura, observa vantul, simte-l, absoarbe in tine sunetele, culorile, miresmele si constientizeaza ca sunt doar o reflectare a ceea ce se gaseste in interiorul tau in acel moment.

Urla, tipa, zambeste, plangi, bucura-te, topaie, alearga, fa-ti bagajele si pleaca un timp sau ramai acasa, mai bine infofolit in plapuma, a inceput sa se faca mai frig.

Dar fa ceva! Fii viu! Alege sa respiri constient, sa mergi constienti, sa mananci constient, sa iubesti constient, sa urasti constient, sa hotarasti constient. Pentru tine. Nu poti hotari pentru nimeni altcineva si nici altcineva nu poate hotari pentru tine. E doar viata ta si tu esti singurul ei stapan.

Daca poti alege sa fii ceva, alege sa fii bun. Viata te pune mereu la incercare, posibil sa nu iti iasa mereu. E ok, fii impacat si atunci, e doar o stare. Daca vei fi suficient de prezent incat sa afli de unde a pornit, vei afla si cum o poti vindeca.

Vorbeste si fii bland cu tine – spune-ti ca esti frumos, capabil, fericit, luminos, sanatos si tot ce iti doresti tu pentru tine. Asta vei dori si altora, iar asa cum te porti tu cu tine – cu sufletul tau – asa se vor purta si altii cu tine. Nu poti primi ceva ce nu esti pregatit sau nu vrei sa primesti. Astfel, vei ajunge sa intelegi ca nimeni nu te poate rani in afara de tine si daca crezi ca asta s-a intamplat intr-un moment sau altul al vietii tale, cauta sa afli ce ai invatat din acea situatie, din acel sentiment, de la acel om, multumeste-i, cere-i iertare si mergi mai departe pe drumul tau, insa detaseaza-te de energia furioasa pe care o tineai in tine. Just let it go. Elibereaza-te, te asteapta altceva!

Nu sunt perfect, dar pot fi iubit. Mai intai e necesar sa crezi ca meriti. Apoi sa incepi sa te iubesti, pentru ca mai apoi sa le permiti si altora sa te iubeasca.

Cum umplem golurile si ce facem cu amintirile cand se duc?

Golurile le umplem singuri cu lectii, sentimente, oameni. Amintirile sunt tot acolo, raman in fiecare respiratie de care corpul tau are nevoie pentru a trai si fizicul tau vorbeste despre ele.

Cum umplem golurile si ce facem cu amintirile cand se duc?

Respiram adanc, multumim, iubim, iertam, respiram, suntem.

La pas prin Bucuresti

Am avut de alergat dupa birou azi si abia acum am reusit sa ma pun pe scris. E tarziu, dar vreau sa astern toate cele simtite astazi la plimbare, de dimineata, cand inca imi parea ca e noapte.

Am tot dat un timp de un citat care suna cam pe linia asta, – provoaca-te sa faci in fiecare zi ceva de care iti este teama. Cred mult in cuvintele astea, sunt ferm convinsa ca doar facand lucruri noi in fiecare zi sau / si lucruri de care iti este teama poti avansa, se pot crea noi conexiuni si coordonate in creierul nostru si doar asa ni se deschid orizonturi noi si altfel colorate.

Am vazut aseara parte dintr-o emisiune, un video motivational, tipa vorbea despre tiparele de protectie ale creierului nostru si atunci cand incercam sa facem ceva nou, sare imediat in aparare, sa ne fereasca de potentiale riscuri, vatamari, dureri. Ea concluziona ca zona de confort ii place tare creierului si ca mereu se va lupta cu partea din noi careia ii plac noutatile. Din experientele mele, tind sa ii dau dreptate.

It’s all in your brain…

Nu stiu de ce aveam o retinere legata de plimbarea de dimineata, caci entuziasmata eram. Ma rog… the brain, you know.

In ultima luna nu am mai fost asa activa, am fost mai sedentara si simteam nevoia de miscare. M-am gandit sa imi fac abonament la piscina de la parterul The Grand, ca doar cobor si e comod, intre 12 si 13 m-as putea balaci cat vreau. Dar au aparut alte prioritati si atunci m-am gandit, ca atat cat imi vor permite vremea si… somnul… voi merge pe jos pana la birou. Aseara pe GPS imi arata ca as face 58 de minute. Am facut o ora si un sfert. Am mers foarte incet. Nu imi e caracteristic, de obicei alerg. Mama imi spune ca merg ca un soldat. Fie… oi merge, dar astazi am vrut sa ma bucur de toate si sa nu ajung fleasca la birou, cu toate ca am avut haine de schimb si pantofiori. Sa fie comod, zic. M-am echipat cu bocanci, tricoul tehnic, polar, canadiana si am pornit.

Iata-ma iesita din bloc, tragandu-mi gluga si gandidu-ma ca e nitel cam frig. M-am incalzit, da… dar la un moment dat, nici nu am mai bagat de seama daca imi e cald sau frig. Imi era bine si respiram adanc… ok, cascam destul de des, dar trecem peste… cu toate ca traficul era intens, predomina o liniste care mi-a placut. Lume atat de grabita, copii, adulti… toti se grabeau undeva, inspre ceva, aveau ceva de facut. Obisnuita fiind sa ma grabesc… inspre ceva, mereu, de parca acel ceva nu ar ramane tot acolo cand as ajunge, primul impuls, cand ma apropiam de semafor si vedeam ca e verde, era de a grabi pasul. In secundele urmatoare mi-am tot spus… “E ok, nu te grabesti. Azi, nu te grabesti. Ia-o incet.” Si s-a pus rosu si a fost ok. Nu ma grabeam, la birou am ajuns cu 15 minute mai tarziu, maine voi pleca mai devreme, dar sincer, nu ma asteptam sa imi placa sa merg asa incet, sa ma opresc sa fac poze si un mic filmulet. Cand am iesit din casa mi-am spus ca ora asta e doar a mea. E doar plimbarea mea, nu eu si tehnologia. La un moment dat, prin Centrul Civic, nu m-am putut abtine sa nu scot telefonul sa pozez. Eh, erau chestii faine. Tot in Centrul Civic am gasit si multe ramurele doborate, probabil, de vanticelul de ieri. Mai pe la Academia Romana, erau de-a dreptul craci cazute. Dar din Centrul Civic, am luat o ramurica cu frunze de un colorit extraordinar! Le-am luat si mi-am decorat biroul.

 

This slideshow requires JavaScript.

Am descoperit ca imi place momentul cand se sting luminile stradale, asa se schimba atmosfera, starea, e interesant. Ce m-a frapat tare – cata graba exista pe lumea asta, grabindu-ne atata, omitem sa observam lucrurile frumoase din jur. Si oamenii frumosi, diferiti, trecatori. M-a frapat cat de mult se claxoneaza… total aiurea! La ora aia, eu prefer linistea, dar unora le place sa se enerveze dis-de-dimineata, de parca asta ar rezolva ceva cu marea de masini. Fratilor, autobuzul e ok. M-a surprins cati biciclisti mai sunt inca pe vremea asta, echipati bine! Multi oameni iesiti la plimbare cu cateii, imi amintesc de vremurile cand catel aveam, pe orice tip de vreme, cu el ieseam, de la ploi torentiale la zapezi mari, poteci faceam.

Am observat si ieri si azi cat de multe magazine cu rochii de mireasa sunt in Centrul Civic si de-o parte si de alta. Atat de multe mirese sunt? Habar nu am. De asemenea, am observat si cat de multi fumeaza super mega devreme, asa isi incep ziua. Nu voi comenta asupra acestui obicei, recunosc doar ca nu suport fumul si ma dau mai intr-o parte cand pe strada, cineva fumeaza langa mine, dar na… sensibilitatile mele.

Era asa, racorica si imi simteam obrajii incalziti si eram sigura ca sunt roz in obrajori si mi-am amintit de copilarie. Intotdeauna mi-a placut toamna, are un farmec aparte, un iz de ceva indepartat si magic, adus parca din alte vremuri.

Am intrat super sport si casual si cu parul ciufulit sub gluga, cu o ramurica cu frunze colorate intr-o mana, cu bocanci si obrajii roz in cladire si m-am dus la birou.

Recunosc ca m-am laudat singurica ca am facut asta, m-am simtit tare bine facand asta si sper sa termin proiectele la o ora decenta azi sa ma pot trezi maine sa fac acelasi lucru si sa ma duc in fiecare zi in care va permite vremea, pe jos… la birou.

Vrem solutii rapide

Vrem solutii rapide, dar nu suntem dispusi sa investim.

Nici mie nu imi era prea clar despre ce e vorba in chestia asta, dar am aflat acum doi ani. Sau cred ca se fac aproape trei. Relativitatea timpului uneori ma ucide, iar amintirile mi se naruie, totul devine un mix si un terci in care totul e la comun. Ca sa mai adaugi lucruri noi, mai trebuie sa si uiti. Si iar am folosit un “trebuie”.

In 2014 vroiam sa fac mai multe cursuri si sa ajung in Thailanda la Maestrul de Nei Kung. Le-am facut pe toate, insa mai intai am trecut printr-un intreg proces de a face rost de bani. In Thailanda urma sa mergem in martie, in decembrie a fost un curs in Bulgaria, iar ulterior, a mai fost unul in Bucuresti. Iar eu, in fiecare zi, mergeam la sala la practica unor arte martiale. Am invatat multe atunci. Printre care, am aflat ca putem trai la fel de bine, ba chiar mai bine, in afara timpului liniar cu care suntem obisnuiti.

Initial, am spus ca nu merg in Thailanda ca nu am bani si nici nu am cum sa fac rost de ei la timp si nu am bani nici de celelalte. Asta se intampla in ultima saptamana a lui noiembrie 2014. Dupa cateva zile de zbucium, zile in care profesorul de la sala imi tot spunea – “Noi stim ca vei merge cu noi la Maestru, stai linistita. Toate se vor aranja atunci cand vei hotari sa mergi. Atunci cand nu vei mai trai in timpul liniar.” Mi se parea cumva ca imi spune ca ar fi necesar sa ies in afara timpului si sa imi permit sa am o alta viziune asupra lumii, o alta perceptie a mea, a fiintei mele si a realitatii in care am ales sa traiesc. Atunci, mi se parea ceva absurd si de domeniul fantasticului, cu toate ca citisem mai multe despre asta si vazusem varii documentare – stiintifice, de altfel – care vorbeau de posibilitatea iesirii in afara timpului, cu totii fiind de acord ca timpul este o notiune creata de oameni pentru a putea exista.

Am spus ca merg si la cursuri si in Thailanda chiar in ultimele zile ale lunii noiembrie, insa nu stiam de unde voi avea banii necesari sa o si fac. Uimitor sau nu, socant sau nu, am primit o propunere de colaborare de la o editura din Canada – am tradus pentru ei multe carti vreun an jumate si a fost exact ce am avut nevoie atunci. Au aparut multi elevi si am predat multora engleza si franceza in perioada aia, am mai vandut fotografii pe Artfinder si am avut de lucru pe platforma UpWork, cea pentru liberi profesionisti. Aveam totul programat la secunda si jonglam cu mai multe job-uri in acelasi timp. Daca ar fi sa ma intrebati acum cum de-am reusit sa am atatea de facut si sa rezist, in conditiile in care nu mai dormeam si mancam daca apucam, ce apucam, cand apucam… foarte rar, nu stiu cum am rezistat. Mai ales ca, pe 7 decembrie 2014 a murit tata. Si nici atunci nu m-am oprit din munca, aveam nevoie de asta. Am racit ingrozitor si vreo doua saptamani am zacut acasa, cu febra 38-39, imi aducea o prietena supa si imi mai plimba cainele, mai venea si mama cand putea, jongla si ea cu mai multe. A fost greu. Insa atunci am aflat cele mai multe lucruri despre mine. Atunci am avut mai multe probleme de sanatate, dar cumva, nu m-am gandit prea mult la ele. Nu le-am dat importanta, aveam un tel maret – eu trebuia sa ajung in Thailanda.

Atunci am aflat ca se poate trai si altfel, ca poti avea ce iti doresti daca iti doresti suficient de mult si esti dispus sa lucrezi pentru asta. Am aflat ca totul se reduce la lucrul cu sinele si ai cat crezi ca meriti si esti capabil sa primesti. Am aflat ca atunci cand ai un scop bine definit, e adevarat ca tot universul conspira sa te ajute sa ajungi acolo. E un citat care imi place mult si care spune cam asa: daca nu stii unde mergi, orice drum te va duce acolo.

Vrem solutii rapide, insa nu suntem dispusi sa investim in noi. Vrem sa fim frumoase si tinere peste noapte, dar nu ne gandim ca poate fi un proces de durata, ca e nevoie de timp, ca nu e doar de suprafata, ca nu tine doar de ce aplici la exterior, ca e necesar sa lucrezi si la interior. Ca e necesar sa schimbi ceva cu viata ta. Vrem sa fim bogati, insa nu suntem dispusi sa dedicam timpul si sa implicam resursele necesare sa ajungem acolo. Pana intr-o zi cand ne oprim si luam o hotarare – ori o facem, ori ba. Si e posibil sa ne apucam, sa facem pasi inspre si pe cale, dar sa renuntam.

Suntem tentati sa dam vina pe evenimente exterioare noua si pe cei din jur pentru incapacitatea noastra de a ramane pe cale. Scriam ieri ca nu e usor la inceput, nu e usor nici pe la mijloc si e posibil sa nu fie usor mai mult timp. Sau e doar perceptia noastra ca nu e usor si sta in puterea noastra sa hotaram cat de usor sau greu ne este. Am gasit ieri un citat in cartea pe care o citesc care mi-a placut maxim:

“Afacerile vor constitui religia planetei, religia religiilor. In afaceri, mai mult decat in manastiri, moschee sau idoli, oamenii depun un efort sisific, pentru a atinge cele mai inalte niveluri de responsabilitate. Numai in afaceri adversitatea si dificultatea sunt preschimbate intr-un propulsor angrenat in calatoria spre libertate. In zgarie-norii multinationalelor, in temple ale finantelor, mai mult decat in sinagogi si manastiri, oamenii incearca sa faca posibilul imposibil: sa-si rastoarne viziunea… sa-si schimbe destinul.”

Stefano Elio D’Anna – “Scoala Zeilor”

Acum ceva timp m-am razvratit impotriva acestei idei. Nu o intelegeam si mi se parea impotriva credintelor mele. Nu intelegeam prea bine cum s-ar lega afacerile cu dezvoltarea mea. Evolutia mea sau dezvoltarea mea personala, cum vreti sa-i spuneti. Am ales insa altceva pentru mine fata de ce traisem pana atunci. Acum un an am ales sa fiu altfel decat fusesem pana atunci, insa nici anul trecut nu am inteles exact despre ce e vorba si e posibil sa nu fi inteles pe deplin nici acum. Am inceput sa inteleg cand am inceput sa simt altfel si sa se intample lucruri. Atunci cand, pentru prima oara in viata, mi-am permis sa ma deschid mai mult si sa raman constanta in ceea ce fac. Atunci cand am hotarat sa investesc tot ce am in mine. Si nu ma refer aici la resurse materiale.

Daca vrem doar solutii rapide, tot ce vom obtine va fi ceva de mantuiala, nu va dura. Toate se vor prabusi ca niste castele de carti imaginare. Vrem solutii rapide intr-o lume care ni se pare ca se invarte mult prea rapid fata de ce poate duce forma noastra umana. Si eu mai am uneori senzatia ca nu voi avea suficient timp pentru tot ce vreau sa fac sau sa realizez in viata asta, sa citesc sau sa vad. Vrem solutii rapide pentru a evita sa traim clipa de acum, singura clipa care ne aduce ceva cu adevarat. Prezentul e delegat unui timp imaginar, e ca ceva de neatins. Ne definim prin trecut si ne dedicam cu ardoare viitorului, uitand ca puterea sta in clipa de acum. In hotararea pe care o iei acum. Suntem tentati sa amanam multe pentru o siguranta aparenta ca maine va fi un moment mai bun.

Vrem solutii rapide pentru o viata care e menita sa dainuie.