Momente în viață cu bunica

Astăzi îmi vine să scriu și nu îmi vine. Astăzi, simt nevoia de o mică pauză din toată nebunia care este viața mea de vreo trei săptămâni încoace, aparent un haos total, însă în același timp, toate încep să se așeze, mai puțin unele sentimente și trăiri care te ajung și de care nu ai cum să te fofilezi.

Am mai scris despre bunica, cumva astăzi simt din nou nevoia să scriu despre ea. Poate și despre mama. Poate și despre mine. Poate despre mai mulți, așa, printre rânduri.

Transcriu în continuare memoriile bunicii, ea abia așteaptă să fie tipărite, să le citească prietenii și familia. De fiecare dată când vorbim mă întreabă unde am ajuns. Mai am? De fiecare dată îi răspund că mai am, fără a îi spune exact cât și unde sunt. Dacă aș face-o, știu că și-ar da seama că mai e mult. Cum să mă împart între toate cele pe care le am de făcut zilnic și timpul necesar transcrierii memoriilor bunicii? Mereu mă întreb asta și niciodată nu găsesc un răspuns. E un subiect care mă frământă.

Zilele trecute a devenit și mai prezent faptul că bunica se poate duce în orice moment. Orice moment poate fi ultimul nostru moment petrecut împreună. În cele din urmă, asta este ceva valabil pentru toți, nimeni nu are totul garantat, știu, însă acum e vorba de bunica. E vorba și de mama. E vorba de unele trăiri care uneori dau pe dinafară de prea multă… simțire a fricii, constat.

Sunt momente cu bunica când nu știu cum să îi mulțumesc pentru tot ce m-a învățat. Sunt momente în care îmi amintesc câte mi s-au cerut să fac de mică și ce greu a fost să le învăț pe toate și totuși, toată acea formare m-a ajutat să ajung unde sunt acum. Cred că cel mai mult, de la bunica, am învățat cum să mă ridic după fiecare obstacol, bușitură, necaz. De când pot ține minte, bunica mi-a tot spus: „Când te trezești, dimineața, să cânți. Și să zâmbești. Să îți zâmbești ție și să îi cânți vieții. Să nu uiți!”

Am zile când îmi iese.

Bunica spune mereu să fim recunoscători pentru tot ce primim, fie bune fie rele. Le luăm așa cum vin. „Să nu plângi prea mult, dacă se poate, să nu te plângi deloc. Situația e așa cum e, depinde de tine cum o iei.”

Uneori, îmi iese.

Sunt momente în care am senzația că bunica mai rămâne pe-aici dintr-o dorință incredibilă de a ne vedea bine pe mine și pe mama. Am învățat din voința ei de viață, m-a ajutat să vreau la rândul meu să fiu aici și să apreciez mai mult fiecare zi.

Câte aș mai scrie despre bunica! Cum mereu are ceva să îmi arate când merg pe la ea – ce a mai lucrat, ce articole a mai descoperit și mi-a oprit și mie să citesc, ce emisiuni interesante a mai văzut, cine a mai vizitat-o… Bunica, mereu… în continuare… e foarte ocupată.

Mă întreb dacă va veni o zi în care să nu plec de la bunica cu inima strânsă că acela ar putea fi ultimul nostru salut. Bunica mereu îmi urează toate cele bune și mă binecuvântează când plec de la ea și se asigură că știu unde sunt toate… în caz de ceva.

Bunica e pregătită.

Eu, mai puțin.

Mama… nici atât.

Sunt momente în care îmi iese să nu plâng transcriind memoriile bunicii. Astăzi… nu.

Sunt momente în care nu îmi vine să cred că viața unui om a încăput în cele 180 de pagini ale unui caiet mare dictando.

Și totuși, viața bunicii este mult mai mult de-atât – amintiri lăsate celor dragi, zâmbete, bucurii, tristeți, greutăți, reușite, lupte, dans și petreceri, dureri, văpaie și dorință de viață, frumusețe, talent… momentele noastre la prezent… file dintr-o carte. Urme pe potecile vieții, un vis de mai bine și de împlinire, prietenii, speranțe, regăsiri, despărțiri.

Sunt momente în care… mă gândesc mai mult la bunica și la ai mei.

Sunt momente în care aș mai scrie și totuși… m-aș opri.

În note de jazz și Berry

O știți pe Berry? Imposibil să nu o știți!… aș putea scrie, dar poate nu o cunoașteți. Berry este o cântăreață din… Franța, după cum sugerează și numele, cu toate că al ei nume de botez este Élise Pottier. M-a captivat mai întâi cu „Mademoiselle”, apoi cu „Les passagers”, ca într-un final, să ajung la „Mademoiselle”. Berry îmi amintește de jazz. Cumva, mă duce în aceeași atmosferă a unor ani apuși de ceva timp, a rochiilor bufante, a doamnelor și domnișoarelor pe tocuri, cu pălării chic și mănuși elegante, cu poșeta la fel de chic, atârnând subtil de mână.

Îmi place jazz-ul. Ba mai mult, îmi place smooth jazz. E așa, ceva care unduiește energia din spațiul în care este ascultat, îndeamnă la mișcare, la eliberarea acelei părți din ființă care tânjește după mișcările dansului suav.

Dacă nu aveți deja cont, vă invit să explorați lumea galeriei Artfinder. Bineînțeles, la fel puteți găsi ilustrații, desene și picturi pe Pinterest. Acele lucrări care duc cu gândul la jazz. Am simțit să scriu tocmai explorând ultimele lucrări adăugate pe Artfinder. Da, am și eu cont acolo și mă uit aproape zilnic la care au mai postat ceilalți colegi de galerie. E o lume minunată și este incredibil să descopăr spațiile în care se regăsesc oamenii, creându-se parcă o comunicare cu sufletul fiecăruia.care ține de domeniul fantasticului.

Da, pe note de jazz si Berry aș explora galeriile lumii. Sau poate m-ar inspira să ascult și Angus & Julia Stone. La un moment dat, probabil aș simți nevoia și de ceva mai săltăreț, așa că mă gândesc că m-aș duce înspre, cumva tot pe aceeași linie, Devendra Banhard – „Mi Negrita”, Lesley Gore – „You don’t own me”, Robert Francis – „All of my trains”, Mari Boine (cam tot ce are ea) și… uhm… cine știe ce muză a inspirației m-ar vizita atunci.

Zilele trecute am descoperit că pe Youtube se găsesc poveștile copilăriei mele, ascultate pe atunci pe discuri de vinil, le știam pe dinafară și cu ce plăcere și entuziasm, ca să nu mai zic, nerăbdare, le ascultam de fiecare dată. Nu ai cum să te plictisești de așa bucurie în ascultare! Cu ce drag le reascult acum, seara, la culcare. Mă gândesc că mă liniștesc ascultându-le tocmai pentru că îmi amintesc de niște vremuri în care tot ce aveam de făcut era să fiu copil și să zâmbesc copilăriei. „Familia Chiț Chiț”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Copiii Căpitanului Grant” erau printre preferatele mele.

Încă mă bucur de libertatea pe care o simt mereu vara… libertatea de mișcare și de atâtea activități diferite. Mai am în plan să mai ajung o dată la mare. Cel puțin o dată. Lungul drum spre mare, pornind cu nerăbdarea de a ajunge dimineața, întorcându-te cu emoția drumului prea aglomerat. Încă aștept turele deja plănuite la munte, aștept cu multă bucurie vizitarea altor țări, mă bucur amintindu-mi de festivalurile verii la care am fost, întrebându-mă deja ce alte evenimente va aduce și toamna. Simt cumva că încă nu am terminat de explorat vara și uitându-mă acum la calendarul din colțul monitorului, îmi dau seama că se apropie jumătatea lunii august și… da… toamna e mai aproape decât aș vrea. Nu mi s-a mai întâmplat, sau cel puțin, nu îmi amintesc, să îmi fi dorit vreodata să nu se termine vara.

Ultimul an, vai, dar ultimul an a fost atât de plin de peripeții, descoperiri, explorări ale ființei mele și ale altor oameni, prieteni vechi și prieteni noi, un mix de urban și aventuri de pe la sate adunate, din colbul ulițelor, din ploaia norilor, din tunetul cascadelor, din măreția piscurilor, din tot ceea ce înseamnă, până la urmă, viață!

Ahhhh, m-am îmbătat cu soare, zâmbete și veselie. Am învățat să fiu recunoscătoare vieții și să iau situațiile trimise cu nerăbdarea încercărilor și a evoluției. Atât. Doar sunt. Și e de ajuns.

Vă las cu… Berry și al ei „Mademoiselle ” 🙂  și niște imagini foarte faine găsite pe Pinterest!