De ceva timp simt nevoia să scriu despre bunica. Povești cu bunica și despre bunica. Amintiri cu bunica. Nu m-am simțit în stare să o fac până acum, însă „Rețete cu iubire”, povestea scrisă de Ileana, mi-a dat imboldul de a scrie despre bunica. Pentru mine, dar și pentru buni. Sunt unele lucruri pe care nu le pot exprima în cuvinte care să prindă și sunete, așa că voi scrie, știind că va citi și ea. Îi voi citi eu, o parte doar, lăsând la o parte… lacrimile.
Despre cum o văd eu pe bunica.
Dintotdeauna, bunica – eu îi spun Omi – mi s-a părut un personaj măreț, dintr-o poveste pe care încă nu am aflat-o complet. Bunica era mereu elegantă, aranjată, îngrijită, avea seri cu prietenii când jucau cărți – avea masă specială, ca să nu mai spun ce cărți frumoase avea, niște seturi fiind acum la mine, pe care le țin din pură admirație, nu le folosesc – bunica avea tot felul de activități. Bunica citea mult – atât cărți, cât și tot felul de articole de medicină, dar nu numai – buni a practicat medicina până a fost nevoită să iasă la pensie pe caz de boală… inima ei începuse să dea semnale de alarmă.
Bunica încă mai are tot felul de activități și este la fel de aranjată ca și „pe vremuri”. Bunica, săptămâna care tocmai a trecut, a mai adăugat un an celor peste 90 pe care îi avea. Acum bunica are 90+ încă câțiva ani. De ceva ani spune că aceasta va fi ultima ei zi de naștere pe care va mai apuca să o serbeze – buni s-a sărbătorit mereu, în ceea ce o privește, nu se poate ignora ziua de naștere. Dar nici cea de nume. Anul acesta, îmi spunea, după petrecerea dată în cinstea ei, că anul viitor nu o va mai face cu atâta fast, va invita apropiații doar la o cafea și o prăjitură, să ne „tratarisim”, cum spune ea. După ce a spus asta, s-a oprit și s-a uitat la mine: „Ia uite, vorbesc despre anul viitor de parcă aș mai fi pe-aici, fac planuri pentru ziua mea, dar e posibil să nu mai fiu. Tu ce zici?” Mereu când îmi vorbește despre „plecarea” ei, e greu. E greu să îmi imaginez viața și lumea fără buni. De fiecare dată trebuie să îmi țin lacrimile pitite într-un colț din mine, să nu cumva să le vadă. Buni nu trebuie să știe că mai plâng din când în când gândidu-mă că, inevitabil, cu toții ne vom duce mai devreme sau mai târziu. Buni nu vrea să o plângem, buni vrea să îi serbăm viața.
Când a murit tata am avut de fapt prima conștientizare că da, oamenii pe care îi iubim se mai și duc. Mă mai despărțisem de prieteni și rude înainte, dar parcă nicio pierdere nu am simțit-o atât de pregnant ca pe aceasta. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc mai bine pe tata, dar nu am apucat. Sunt multe cuvintele pe care aș fi vrut să i le spun, multe emoțiile pe care aș fi vrut să le împart cu el, însă mi-am dat seama de asta numai atunci când șansa mea deja se dusese. În ziua când l-am dus pe ultimul drum.
Nu vreau să se întâmple asta cu bunica. Sunt foarte apropiată de ea. Cu ea mă sfătuiesc, cu ea vorbesc, ea este sprijinul meu constant, prin simpla ei prezență. Bunica nu e prea bine de ceva ani. Are probleme cu circulația, un picior îi face mari probleme, la fel și coloana. Bunica știe bine ce e durerea, trăiește cu ea mereu. Pentru ea a devenit dificil să se deplaseze din sufragerie în bucătărie sau în dormitor, iar noaptea câteodată, durerea o ține trează. Bunica locuiește singură, își prețuiește independența. Se supără dacă vreau să spăl vasele după ce mâncăm, îi place să gătească și să facă diverse pentru noi – pentru mama și pentru mine. Asta este familia mea – suntem 3. Am rămas 3. Bunica este foarte independentă chiar și la 90+ câțiva ani și are o memorie mai bună decât mine la 30+ câțiva ani. Are o prezență fantastică și chiar dacă mai uită din când în când ce îi spun, este capabilă să își amintească întâmplări din copilărie și le povestește cu mare drag. Bunica și-a scris memoriile. Un caiet imens pe care îl descifrez acum, scriindu-le în Word pentru a putea imprima cuvintele sufletului bunicii. Ar vrea să le dea prietenilor apropiați să le citească. Toți sunt curioși să afle povestea întreagă, după câte au auzit de-a lungul anilor de la ea… Eu le spun basme, cu toate că nu sunt. Buni a avut o viață grea. A venit războiul, a venit comunismul, luând familiei tot ce aveau – că na, erau „moșieri” – , bunicul a fost închis la Poarta Albă, bunica s-a trezit singură cu un copil într-o lume rece și rigidă. Multe… multe a trăit bunica. Dacă ar fi să le înșir aici, n-aș mai termina prea curând. Eu le spun… file de istorie.
Cu toate astea, nu s-a lăsat pradă disperării și negurei care o mai vizitau din când în când, am aflat din memoriile ei. Cred că această capacitate a ei de a se mobiliza, de a nu renunța oricât de greu ar fi, îi permit și acum să treacă peste dureri, peste singurătate – bunicul nu mai e de mulți ani, iar ei îi este tare dor, își mai amintește câte o întâmplare cu el și o spune cu mult drag – peste tot ce înseamnă să nu mai poți ieși din casă decât rar, legătura ta cu lumea exterioară fiind doar fereastra, prietenii care o sună mereu, familia care vine în vizită – avem multe rude care ne mai vizitează uneori – vecinii care vin să mai stea de vorbă sau să îi mai aducă „ceva bun”, televizorul și ziarele.
Pentru bunica, anotimpurile se petrec și se întrec de la fereastra din bucătărie. Acolo stă bunica și scrie, își pune actele în ordine, se întreține cu integrame, citește articole despre știință și face cea mai bună mâncare – pentru că e făcută cu dragoste… pentru noi.
Se enervează când are impresia că facem prea multe la ea în casă și ne spune mereu: „Dar ce, eu nu mai sunt în stare? Mă mișc eu mai încet, dar asta nu înseamnă că nu pot!” și se uită urât la noi, refuzând orice altă discuție. Bunica ne face să zâmbim și să dăm din cap a admirație în fața voinței de nestrămutat pe care o are.
Mi-a spus de curând: „Aș vrea să mai stau măcar până la vară. E prea frig să mă duc acum.”
Of… buni! Eu nu-mi imaginez să te duci vreodată!
Sunt atât de multe de scris despre bunica, o viață-ntreagă. Viața mea de 30+ câțiva ani de amintiri cu ea… dar nu voi scrie totul acum, mai păstrez și pentru altă dată.
Lui buni îi plac mult plantele și are numeroase – pe balcon și în casă. Săptămâna trecută mi-a arătat planta de lângă masa din bucătărie, o frumusețe cu flori de un roz intens și îmi spune: „Uite-o și pe-asta, ce idei are și ea să crească așa mare! Aproape a invadat masa, nu mai avem unde mânca! Ce să fac cu ea? Dar nu mă îndur să o dau mai încolo, uite ce flori frumoase are!” Florile ei roz care îi înveselesc iarna.
Bunica lucrează – tot felul de goblenuri, tot felul de fețe de masă, îmbogățite cu modele variate și colorate, făcute de mâinile ei dibace, am multe fulare de la ea și multe, multe altele. Bunica spune mereu că trebuie să ai activitate, altfel lenea devine stăpână și pe corp și pe minte și nu mai scapi de ea: „Dacă nu mi-aș fi găsit de lucru, cred că m-aș fi dus de mulți ani.”
De la bunica sunt sigură că am pasiunea pentru cărți – niciodată nu am suficiente și mereu sunt supărată că nu am atâta timp cât aș vrea să le dedic, am teancuri de cărți care abia așteaptă să fie citite… e o nebunie la mine în bibliotecă! Îmi amintesc o vară, nu mai țin minte dacă eram deja în generală, dar nu cred, mi-am făcut un fort la buni în sufragerie – pe atunci citeam „Tartarin din Tarascon” de Alphonse Daudet. Ce mi-a plăcut! Eram fascinată și trăiam intens aventurile, în același timp cu el. Aveam un fort și pe balcon, dar îmi plăcea mai mult cel din casă. Buni și bunicul – Opa – mereu se împiedicau de mine, fiind chiar moț în mijlocul sufrageriei și din când în când mă mai întrebau dacă n-aș vrea totuși să rămân doar cu fortul de pe balcon. Le răspundeam că nu se poate, trebuie să am două, cel puțin. Mai multe nu am din ce să-mi fac, că mi-aș face, dar Tartarin nu stă doar într-un loc! Trebuie să mă pot muta! Niciodată nu mi-au spus: „dă-te mai încolo!”
Amintirile cu buni… câte se adună… astăzi, mă voi opri aici. Acum sunt tentată să scriu „va urma” și chiar îmi doresc să mai scriu despre buni, însă nu știu când următoarea poveste va veni… trebuie să fiu într-o stare anume ca să pot scrie despre buni… trebuie să îmi fac curaj. Poze nu voi pune decât cu una din florile ei. Vă voi lăsa însă cu o melodie preferată de-a ei:
Buni, te iubesc!
Recitind, mi-am dat seama că povestea asta parcă nu e la fel de „lină” ca celelalte și mă încurc printre cuvinte, emoțiile pesemne, au dat năvală mare printre rânduri.
I am but a dreamer 