Încercări de a trăi în minimalism

Nu m-am crezut niciodată o persoană care ar dori să trăiască minimalist. Am fost învățată că trebui să acumulăm cât mai mult din ce am putea avea nevoie, căci… nu se știe niciodată. Astfel, casele noastre au devenit un soi de depozit și cred că se aplică multora din generația mea.

De când am început să colind lumea acum doi ani și să îmi fie de ajuns un troller și un rucsac, că de… dacă se nimerește să fie și munți care se cer urcați e musai să am echipamentul la mine, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am de fapt nevoie din tot ce am în casă. Nu aș fi crezut mai acum doi ani jumate că voi dori să îmi dau până și cărțile citite sau cele pe care acum sunt convinsă că nu le voi citi niciodată. Cărțile erau cel mai prețios bun al meu. Apoi, era musai să umplu fiecare colțișor cu câte ceva, de la haine la colecția de ceasuri și pălării la veselă și varii obiecte decorative pe care le mai schimbam în funcție de sezon și stare, când unele intrau în bibliotecă, acoperite de ușile de lemn natur, iar altele ieșeau la iveală ca să am de pe ce șterge praful. Ca să nu mai zic de momentul meu cu pasiunea pentru rame foto care, zău, nu știu de unde a venit și cât de mult încerc acum să scap de ele, căci ocupă atâta spațiu încât mă-ngrozesc.

Nu mai vreau să șterg praful de pe nimic și, totuși, este necesar să îl șterg, unele lucruri aș vrea să le păstrez – puține și câteva, pe majoritatea vreau să le dau. E mai greu să le dai decât să le cumperi, asta e foarte clar și evident după aproape un an de când am început să-mi eliberez casa. E un proces greu și greoi pentru ființă, ființă care se gândește că în același ritm cu lucrurile dă și părțile acelea care se cereau umplute când nu era nimic altceva să le umple pe emoțional. De aici am concluzionat ceea ce era concluzionat deja de ceva timp de psihologie și anume că oamenii acumulează pentru a umple golurile din ei pe care altfel nu le pot umple într-un moment anume sau anume.

Mă bucur să constat că am umplut atâtea goluri care erau în mine încât să vreau să dau și cele mai de preț lucruri ale mele – cărțile. Fiind o persoană studioasă de mică, mereu mi-am imaginat că atunci când nu voi mai fi, voi fi îngropată într-o piramidă de cărți, pierind și ele cu mine, apoi anul trecut mi-am dat seama ce crimă împotriva literaturii aș face dacă le-aș lua pe toate cu mine la plecare, egoistă fiind, așa că am decis ca istoria lor să continue, să își spună poveștile și celor care simt să ia cărți de la mine, de la prieteni la persoane pe care nu le cunosc ci doar le expediez coletul, căci da, le-am scos și la vânzare. Cei 5 lei sau 20 sunt apoi puși în pușculița pentru noua viață pe care o experimentez, sau mai este nouă după doi ani deja de bălăurit prin lume? E drept că am călătorit cu un scop, așa că poate nu se numește bălăurit, dar tot bălăurit explorativ rămâne și deja nu îmi mai pot imagina viața altfel, căci până la urmă, acesta mi-a fost visul de mică – să trăiesc călătorind și să mă mai întorc din când în când acasă, să îmi încarc bateriile și moralul cu mâncarea cunoscută, cu salteaua cunoscută spatelui meu, căci nu toate de peste tot sunt bune, mai ales cu pernele e o problemă, un loc numit acasă unde să îmi trag sufletul după prea mult străin.

N-am crezut că îmi voi da din lucruri și nu le voi duce dorul, că nu îmi vor lipsi. Dar nu le duc dorul și nu îmi lipsesc. Mai mult îmi lipsesc oamenii întâlniți în călătorii, pe unii știind că nu îi voi mai revedea, pe alții știind că îi voi mai revedea din când în când și, astfel, mi-e sufletul plin și gol în același timp, creându-se un echilibru între spațiile a avea și a lăsa să se ducă.

Încerc să trăiesc în minimalismul potrivit mie, un minimalism care vorbește despre toate lucrurile pe care nu le folosesc, acele lucruri inutile mie, dar utile altora, lucrurile care au nevoie să facă un circuit de la magazin la mine apoi la alții pentru a continua să existe până când nu vor mai exista nici ele, uzându-se în timp, la fel ca ființa umană care s-a obișnuit să acumuleze lucruri în loc de viață.

Trăiesc în minimalism și tot mi se pare că am prea multe sute de lucruri de dat încă și abia aștept să își găsească o nouă poveste la altcineva care să aprecieze obiectul, așa cum am făcut și eu până să simt că e momentul să îl dau.

Nu am nevoie de lucruri, am nevoie de experiențe care să îmi vorbească despre un timp petrecut cu viața, cu mine, cu lumea sub formă de natură sau oraș și cu alții. Astfel, am ajuns să constat ce înseamnă adevărata bogăție când pot scoate din păstrarea sufletului amintiri frumoase cu a fost cândva un loc în care m-am simțit așa și am întâlnit pe așa și a fost bine.

Am amintiri în loc de lucruri, am emoții în loc de colecții, am sentimente la prezent în loc de acumulări de trecut.

Încerc să trăiesc în minimalismul vieții materiale și în plinul vieții interioare desfășurate pe linia ritmului bătăilor inimii care se entuziasmează cu un nou bilet de avion sau doar de tren sau cu rezervorul la mașină plin, cu oamenii pe care îi cunoaște, cu cei pe care ar vrea să îi mai țină puțin aproape și cu cei de care știe că trebuie să se despartă.

Trăiesc în minimalismul plin al vieții și îmi e bine.

La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Prăjituri cu esență de rom

Nu știu de ce și cu ce ocazie mi-am amintit azi de prăjituri cu esență de rom. Nu am mai făcut de ceva timp prăjituri cu esență de rom și nu îmi amintesc neapărat să fi mâncat multe când eram mică să zic că e o nostalgie care m-a pălit, căci prăjiturile la noi erau cu alte ingrediente, mai mult vanilie și ciocolată, multe vișine și alte creme, cu bezea.

Cel mai mult cred că îmi amintesc de tortul de bezea cu ciocolată care se făcea pentru ziua mamei și cum torturile de bezea cu ciocolată de la cofetării nu se vor compara niciodată cu cel făcut în casă. Poate e acel gram de drag și grijă care vine la pachet când ții la cineva și faci ceva special pentru o anume zi din an.

Altfel, am o nostalgie maximă pentru cum erau lucrurile înainte, simple și la obiect, cu o tentă sepia a fotografiilor din albume și cutiile în care nu mai e loc, găsite pe balcon la bunica când în sfârșit ne-am hotărât să organizăm tot acolo și să hotărâm ce dăm și ce păstrăm. Desfacerea unei vieți la mix cu mai multe pe care le-a atins, colindând printre amintiri, gânduri, emoții și intenții cu care s-a luat câte ceva care apoi a făcut parte din viața cuiva, un cadou primit de o aniversare, Crăciun, Paște sau vreo călătorie te face să realizezi că, la un moment dat, pe cât de mult vrei să păstrezi lângă tine trecutul încă cald, e inevitabil să fii nevoit să îi dai drumul, nu la rece, ci cu știința că vremurile nu se mai aduc înapoi, dar că le ții în tine și trăiești cu ele. Uneori e de ajuns, alteori nu. Desprinderea de trecut doare, continuând să îți amintești cu drag, știind că anii trec pentru tine la fel de mult cum pentru alții s-au oprit și e doar o încercare a ființei umane de a se ține de un lanț pendulând între trecut, prezent și viitor cu iz de eternitate în trecere.

Prăjiturile cu rom care nu prea au ornat torturile cu ciocolată și vișine, dar au mers uneori cu noi pe munte în ciocolata clasică pe care n-am mai gustat-o de ceva ani, dar care știu că mai este. Unele lucruri par că ar dăinui mereu, chiar și după ce tu nu vei mai fi să le guști, păstrând totuși aroma în spirit, a unui pământ vizitat alene, printre știuleți de porumb plutitor vara, auzind foșnetul făcut de frunzele tăioase în briza unui cer prea senin care nu anunță ploaie. E doar arșiță și tu ești copil.

Gârla se scaldă în continuare printre dealuri și câmpii cu alte sunete de copii, alte generații binevoitoare în a trăi încă o respirație și încă una și încă una pe când tu te plimbi, adult fiind, pe ulița copilăriei pentru a te regăsi, pentru a te pierde de sunetele orașului prea alarmant în trecerea timpului, inexorabil legat de viață și de moarte, la viață speri, la moarte nu te gândești, nu linii paralele, ci o îmbârligătură de ambele ca un lanț uitat într-o cutie cu bijuterii de mulți ani, încurcat în sine care suferă de lipsă de atenție.

Furnicile își construiesc un sat. Mușuroiul se ridică măreț pe coastă, printre mărăcini, nici nu ne gândeam la căpușe când eram mici, știam doar de purici și erau mulți pe pisici, pisici pe care nu aveam voie să le primim în casă, dar nici în brațe, căci puricii s-ar fi cocoțat peste tot pe noi și chiar dacă nu ne țineam de pisici, se țineau ele de noi și puricii erau mici și mulți pe trupurile noastre firave și fradege de copii, jucându-ne cu broaștele în iazul din fundul grădinii de unde se auzeau noaptea sunete de baltă întrerupte de mișcarea libelulelor care nu aveau somn.

Cireșii se unduiau cu vântul și luna părea portocalie spre sângerie și ne speria când ne uitam printre zăbrelele ferestrei după ce auzeam povești cu vârcolaci pe prispa casei de la străbunici. Nici casa veche nu mai e și nici străbunicii, dar ne amintim de ei, nu din fotografii, ci din fragmente de stare ale emoțiilor asociate cu experiențe cu ei, în suflet.

La unele lucruri te gândești mai mult, la altele deloc, la altele prea mult. Pe unii oameni îi uiți, de alții îți amintești prea mult, pe alții ai vrea să îi ștergi din amintiri.

Și viața merge-nainte, căci înapoi nu mai are cum să se desfășoare decât sub imperioasa ta lucrare de a afla sfârșitul ducându-te la început.

Asta este o scriere despre prăjituri cu rom, copilărie și furnici.

O lipsă de cuvinte în minimalism

Am mai trecut prin asta. Se pare că trec frecvent, printr-o lipsă de cuvinte care se acutizează din ce în ce mai mult pe măsură ce avansez din ce în ce mai mult în gaura neagră a ceea ce se numește propriul sine. E o gaură neagră cu potențialul de a fi nimic și de a fi tot. Așa sunt găurile negre – te distrug și te reconstruiesc ca pe o supernovă pe care au înghițit-o pentru ca mai târziu să o scuipe în afara atracției stelare sub o formă nouă. Din întuneric treci din nou la lumină și din lumină treci din nou în întuneric în funcție de etapele parcurse în aflarea sau uitarea sinelui.

Trăind într-un minimalism al sinelui rămân fără cuvinte. Pe măsură ce avansez în zonele fără semnal și roaming la telefon, fără semnal la Internet pe unde se întâmplă să dorm, mă afund din ce în ce mai mult în plăcerea liniștii și a trăirii autentice a prezentului, fără telefon în mână pentru a face fotografii, a verifica inboxul, a ține legătura cu unii alții – e un timp petrecut doar cu mine și cu cei care sunt acolo, în același spațiu și timp cu mine. Pe măsură ce avansez în mine, pe atât de mult rămân fără cuvinte.

Un scriitor fără cuvinte… revin la aceeași nedumerire avută și mai acum un an-doi când nu mai simțeam să spun nimic, când nu mai aveam cuvinte, când nu le mai găseam rostul, căci mă obișnuisem doar să fiu, eu cu mine, eu cu alții care nu aveau nici ei nevoie de cuvinte și așa am rămas setată, oarecum îndepărtată de lumea în care trăiesc, dar totuși nu, într-o lume a celor care se înțeleg din priviri chiar dacă nu au petrecut ani la rând împreună, dar e o calitate a unora de a se ști.

În minimalismul recent redescoperit, îmi amintesc de anii fără telefon mobil și social media, când eventual, aveam doar un blog care cred că încă mai există, însă datele pentru a îl accesa s-au rătăcit, când erau doar yahoo messenger și telefonul cu fir, vederile poștale și scrisorile pe care încă am apucat să le trimit înainte de era digitalizării.

Îmi amintesc de perioadele lungi când plecam prin ture, la munte sau pe la peșteri sau și-și, când eram pe la mare fără vreun gând de a posta ceva pe undeva, fără a mă stresa și presa că mai e necesar să fac încă un video căci în ziua de azi e cel mai indicat ca să te afle lumea, că nu mai e ca înainte să se ducă vestea din gură-n gură, că ia prea mult timp sau, poate, cine știe, încă ar mai funcționa destul de rapid.

Presiunea ființei supusă la stresul cotidian de a trăi într-o lume care și atunci când se plimbă ține telefonul mobil la vedere, chiar și atunci când se ține cu cineva de mână și își spun „tu”, atunci când împart o masă fugară, cu ochii-n ultimele postări de pe Facebook, Instagram, TikTok sau ce alte platforme mai există, atunci când îmbrățișați sunt totuși despărțiți de o lume virtuală, dar totuși reală, care îi lipsește cu desăvârșire de prezent.

Am învățat să edităm și ce bine arată, nu zic nu, nu sunt sarcastică, dar partea proastă e că am început să ne edităm și viața, să scurtăm momente care ar putea fi trăite acum, cu ochii direct, nu prin lentila camerei telefonului sau efortul înregistrării unui video despre cum a fost la un concert, un apus, un copil bălăcindu-se în balta lăsată de ploaia verii, sub arșița unui părinte absent.

Oare cum se jucau copiii înaintea erei tabletei, cu filme și muzicuțe în loc de atenția și afecțiunea părintelui?

Dacă n-avem Internet începem să ne plictisim și nu găsim nimic altceva de făcut, căci lumea din telefon pare mai reală decât cea din afara lui. Uităm să mai vorbim unii cu alții și să ne întâlnim suflet cu suflet într-o eră care ne aduce mai aproape despărțindu-ne.

Am rămas fără cuvinte pe care le transmit lumii căci îmi e bine în liniștea interiorului meu revenit la oraș, cu semnal la Internet, laptop și telefon mobil. Nu aș mai spune nimic și totuși, aș spune cât de fain e să trăiești în afara lumii îmbietoare la digital, dar totuși să ții ritmul cu ai tăi dacă se întâmplă să nu fie lângă tine pe unde colinzi.

Am uitat să ne privim pe îndelete, să ne bucurăm de ce este fără să scoatem telefonul mobil.

În viața mea minimalistă, mă bucur de fiecare moment când nu am semnal la telefon și îl verific, eventual, doar seara să văd dacă am primit mesaje de la mama. Atât. Restul, nu prea mă interesează și mă întreb cum se poate activa în domeniul meu fără a fi prezent pe Internet. Când sau dacă voi găsi răspuns, vă voi spune, până atunci însă, încerc să transmit o stare la prezent care mă bucură de vreo juma de an din ce în ce mai mult într-o simplă încercare de a trăi. Punct.