Am mai trecut prin asta. Se pare că trec frecvent, printr-o lipsă de cuvinte care se acutizează din ce în ce mai mult pe măsură ce avansez din ce în ce mai mult în gaura neagră a ceea ce se numește propriul sine. E o gaură neagră cu potențialul de a fi nimic și de a fi tot. Așa sunt găurile negre – te distrug și te reconstruiesc ca pe o supernovă pe care au înghițit-o pentru ca mai târziu să o scuipe în afara atracției stelare sub o formă nouă. Din întuneric treci din nou la lumină și din lumină treci din nou în întuneric în funcție de etapele parcurse în aflarea sau uitarea sinelui.
Trăind într-un minimalism al sinelui rămân fără cuvinte. Pe măsură ce avansez în zonele fără semnal și roaming la telefon, fără semnal la Internet pe unde se întâmplă să dorm, mă afund din ce în ce mai mult în plăcerea liniștii și a trăirii autentice a prezentului, fără telefon în mână pentru a face fotografii, a verifica inboxul, a ține legătura cu unii alții – e un timp petrecut doar cu mine și cu cei care sunt acolo, în același spațiu și timp cu mine. Pe măsură ce avansez în mine, pe atât de mult rămân fără cuvinte.
Un scriitor fără cuvinte… revin la aceeași nedumerire avută și mai acum un an-doi când nu mai simțeam să spun nimic, când nu mai aveam cuvinte, când nu le mai găseam rostul, căci mă obișnuisem doar să fiu, eu cu mine, eu cu alții care nu aveau nici ei nevoie de cuvinte și așa am rămas setată, oarecum îndepărtată de lumea în care trăiesc, dar totuși nu, într-o lume a celor care se înțeleg din priviri chiar dacă nu au petrecut ani la rând împreună, dar e o calitate a unora de a se ști.
În minimalismul recent redescoperit, îmi amintesc de anii fără telefon mobil și social media, când eventual, aveam doar un blog care cred că încă mai există, însă datele pentru a îl accesa s-au rătăcit, când erau doar yahoo messenger și telefonul cu fir, vederile poștale și scrisorile pe care încă am apucat să le trimit înainte de era digitalizării.
Îmi amintesc de perioadele lungi când plecam prin ture, la munte sau pe la peșteri sau și-și, când eram pe la mare fără vreun gând de a posta ceva pe undeva, fără a mă stresa și presa că mai e necesar să fac încă un video căci în ziua de azi e cel mai indicat ca să te afle lumea, că nu mai e ca înainte să se ducă vestea din gură-n gură, că ia prea mult timp sau, poate, cine știe, încă ar mai funcționa destul de rapid.
Presiunea ființei supusă la stresul cotidian de a trăi într-o lume care și atunci când se plimbă ține telefonul mobil la vedere, chiar și atunci când se ține cu cineva de mână și își spun „tu”, atunci când împart o masă fugară, cu ochii-n ultimele postări de pe Facebook, Instagram, TikTok sau ce alte platforme mai există, atunci când îmbrățișați sunt totuși despărțiți de o lume virtuală, dar totuși reală, care îi lipsește cu desăvârșire de prezent.
Am învățat să edităm și ce bine arată, nu zic nu, nu sunt sarcastică, dar partea proastă e că am început să ne edităm și viața, să scurtăm momente care ar putea fi trăite acum, cu ochii direct, nu prin lentila camerei telefonului sau efortul înregistrării unui video despre cum a fost la un concert, un apus, un copil bălăcindu-se în balta lăsată de ploaia verii, sub arșița unui părinte absent.
Oare cum se jucau copiii înaintea erei tabletei, cu filme și muzicuțe în loc de atenția și afecțiunea părintelui?
Dacă n-avem Internet începem să ne plictisim și nu găsim nimic altceva de făcut, căci lumea din telefon pare mai reală decât cea din afara lui. Uităm să mai vorbim unii cu alții și să ne întâlnim suflet cu suflet într-o eră care ne aduce mai aproape despărțindu-ne.
Am rămas fără cuvinte pe care le transmit lumii căci îmi e bine în liniștea interiorului meu revenit la oraș, cu semnal la Internet, laptop și telefon mobil. Nu aș mai spune nimic și totuși, aș spune cât de fain e să trăiești în afara lumii îmbietoare la digital, dar totuși să ții ritmul cu ai tăi dacă se întâmplă să nu fie lângă tine pe unde colinzi.
Am uitat să ne privim pe îndelete, să ne bucurăm de ce este fără să scoatem telefonul mobil.
În viața mea minimalistă, mă bucur de fiecare moment când nu am semnal la telefon și îl verific, eventual, doar seara să văd dacă am primit mesaje de la mama. Atât. Restul, nu prea mă interesează și mă întreb cum se poate activa în domeniul meu fără a fi prezent pe Internet. Când sau dacă voi găsi răspuns, vă voi spune, până atunci însă, încerc să transmit o stare la prezent care mă bucură de vreo juma de an din ce în ce mai mult într-o simplă încercare de a trăi. Punct.
I am but a dreamer 