Încercări de a trăi în minimalism

Nu m-am crezut niciodată o persoană care ar dori să trăiască minimalist. Am fost învățată că trebui să acumulăm cât mai mult din ce am putea avea nevoie, căci… nu se știe niciodată. Astfel, casele noastre au devenit un soi de depozit și cred că se aplică multora din generația mea.

De când am început să colind lumea acum doi ani și să îmi fie de ajuns un troller și un rucsac, că de… dacă se nimerește să fie și munți care se cer urcați e musai să am echipamentul la mine, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am de fapt nevoie din tot ce am în casă. Nu aș fi crezut mai acum doi ani jumate că voi dori să îmi dau până și cărțile citite sau cele pe care acum sunt convinsă că nu le voi citi niciodată. Cărțile erau cel mai prețios bun al meu. Apoi, era musai să umplu fiecare colțișor cu câte ceva, de la haine la colecția de ceasuri și pălării la veselă și varii obiecte decorative pe care le mai schimbam în funcție de sezon și stare, când unele intrau în bibliotecă, acoperite de ușile de lemn natur, iar altele ieșeau la iveală ca să am de pe ce șterge praful. Ca să nu mai zic de momentul meu cu pasiunea pentru rame foto care, zău, nu știu de unde a venit și cât de mult încerc acum să scap de ele, căci ocupă atâta spațiu încât mă-ngrozesc.

Nu mai vreau să șterg praful de pe nimic și, totuși, este necesar să îl șterg, unele lucruri aș vrea să le păstrez – puține și câteva, pe majoritatea vreau să le dau. E mai greu să le dai decât să le cumperi, asta e foarte clar și evident după aproape un an de când am început să-mi eliberez casa. E un proces greu și greoi pentru ființă, ființă care se gândește că în același ritm cu lucrurile dă și părțile acelea care se cereau umplute când nu era nimic altceva să le umple pe emoțional. De aici am concluzionat ceea ce era concluzionat deja de ceva timp de psihologie și anume că oamenii acumulează pentru a umple golurile din ei pe care altfel nu le pot umple într-un moment anume sau anume.

Mă bucur să constat că am umplut atâtea goluri care erau în mine încât să vreau să dau și cele mai de preț lucruri ale mele – cărțile. Fiind o persoană studioasă de mică, mereu mi-am imaginat că atunci când nu voi mai fi, voi fi îngropată într-o piramidă de cărți, pierind și ele cu mine, apoi anul trecut mi-am dat seama ce crimă împotriva literaturii aș face dacă le-aș lua pe toate cu mine la plecare, egoistă fiind, așa că am decis ca istoria lor să continue, să își spună poveștile și celor care simt să ia cărți de la mine, de la prieteni la persoane pe care nu le cunosc ci doar le expediez coletul, căci da, le-am scos și la vânzare. Cei 5 lei sau 20 sunt apoi puși în pușculița pentru noua viață pe care o experimentez, sau mai este nouă după doi ani deja de bălăurit prin lume? E drept că am călătorit cu un scop, așa că poate nu se numește bălăurit, dar tot bălăurit explorativ rămâne și deja nu îmi mai pot imagina viața altfel, căci până la urmă, acesta mi-a fost visul de mică – să trăiesc călătorind și să mă mai întorc din când în când acasă, să îmi încarc bateriile și moralul cu mâncarea cunoscută, cu salteaua cunoscută spatelui meu, căci nu toate de peste tot sunt bune, mai ales cu pernele e o problemă, un loc numit acasă unde să îmi trag sufletul după prea mult străin.

N-am crezut că îmi voi da din lucruri și nu le voi duce dorul, că nu îmi vor lipsi. Dar nu le duc dorul și nu îmi lipsesc. Mai mult îmi lipsesc oamenii întâlniți în călătorii, pe unii știind că nu îi voi mai revedea, pe alții știind că îi voi mai revedea din când în când și, astfel, mi-e sufletul plin și gol în același timp, creându-se un echilibru între spațiile a avea și a lăsa să se ducă.

Încerc să trăiesc în minimalismul potrivit mie, un minimalism care vorbește despre toate lucrurile pe care nu le folosesc, acele lucruri inutile mie, dar utile altora, lucrurile care au nevoie să facă un circuit de la magazin la mine apoi la alții pentru a continua să existe până când nu vor mai exista nici ele, uzându-se în timp, la fel ca ființa umană care s-a obișnuit să acumuleze lucruri în loc de viață.

Trăiesc în minimalism și tot mi se pare că am prea multe sute de lucruri de dat încă și abia aștept să își găsească o nouă poveste la altcineva care să aprecieze obiectul, așa cum am făcut și eu până să simt că e momentul să îl dau.

Nu am nevoie de lucruri, am nevoie de experiențe care să îmi vorbească despre un timp petrecut cu viața, cu mine, cu lumea sub formă de natură sau oraș și cu alții. Astfel, am ajuns să constat ce înseamnă adevărata bogăție când pot scoate din păstrarea sufletului amintiri frumoase cu a fost cândva un loc în care m-am simțit așa și am întâlnit pe așa și a fost bine.

Am amintiri în loc de lucruri, am emoții în loc de colecții, am sentimente la prezent în loc de acumulări de trecut.

Încerc să trăiesc în minimalismul vieții materiale și în plinul vieții interioare desfășurate pe linia ritmului bătăilor inimii care se entuziasmează cu un nou bilet de avion sau doar de tren sau cu rezervorul la mașină plin, cu oamenii pe care îi cunoaște, cu cei pe care ar vrea să îi mai țină puțin aproape și cu cei de care știe că trebuie să se despartă.

Trăiesc în minimalismul plin al vieții și îmi e bine.

La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.