La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Prăjituri cu esență de rom

Nu știu de ce și cu ce ocazie mi-am amintit azi de prăjituri cu esență de rom. Nu am mai făcut de ceva timp prăjituri cu esență de rom și nu îmi amintesc neapărat să fi mâncat multe când eram mică să zic că e o nostalgie care m-a pălit, căci prăjiturile la noi erau cu alte ingrediente, mai mult vanilie și ciocolată, multe vișine și alte creme, cu bezea.

Cel mai mult cred că îmi amintesc de tortul de bezea cu ciocolată care se făcea pentru ziua mamei și cum torturile de bezea cu ciocolată de la cofetării nu se vor compara niciodată cu cel făcut în casă. Poate e acel gram de drag și grijă care vine la pachet când ții la cineva și faci ceva special pentru o anume zi din an.

Altfel, am o nostalgie maximă pentru cum erau lucrurile înainte, simple și la obiect, cu o tentă sepia a fotografiilor din albume și cutiile în care nu mai e loc, găsite pe balcon la bunica când în sfârșit ne-am hotărât să organizăm tot acolo și să hotărâm ce dăm și ce păstrăm. Desfacerea unei vieți la mix cu mai multe pe care le-a atins, colindând printre amintiri, gânduri, emoții și intenții cu care s-a luat câte ceva care apoi a făcut parte din viața cuiva, un cadou primit de o aniversare, Crăciun, Paște sau vreo călătorie te face să realizezi că, la un moment dat, pe cât de mult vrei să păstrezi lângă tine trecutul încă cald, e inevitabil să fii nevoit să îi dai drumul, nu la rece, ci cu știința că vremurile nu se mai aduc înapoi, dar că le ții în tine și trăiești cu ele. Uneori e de ajuns, alteori nu. Desprinderea de trecut doare, continuând să îți amintești cu drag, știind că anii trec pentru tine la fel de mult cum pentru alții s-au oprit și e doar o încercare a ființei umane de a se ține de un lanț pendulând între trecut, prezent și viitor cu iz de eternitate în trecere.

Prăjiturile cu rom care nu prea au ornat torturile cu ciocolată și vișine, dar au mers uneori cu noi pe munte în ciocolata clasică pe care n-am mai gustat-o de ceva ani, dar care știu că mai este. Unele lucruri par că ar dăinui mereu, chiar și după ce tu nu vei mai fi să le guști, păstrând totuși aroma în spirit, a unui pământ vizitat alene, printre știuleți de porumb plutitor vara, auzind foșnetul făcut de frunzele tăioase în briza unui cer prea senin care nu anunță ploaie. E doar arșiță și tu ești copil.

Gârla se scaldă în continuare printre dealuri și câmpii cu alte sunete de copii, alte generații binevoitoare în a trăi încă o respirație și încă una și încă una pe când tu te plimbi, adult fiind, pe ulița copilăriei pentru a te regăsi, pentru a te pierde de sunetele orașului prea alarmant în trecerea timpului, inexorabil legat de viață și de moarte, la viață speri, la moarte nu te gândești, nu linii paralele, ci o îmbârligătură de ambele ca un lanț uitat într-o cutie cu bijuterii de mulți ani, încurcat în sine care suferă de lipsă de atenție.

Furnicile își construiesc un sat. Mușuroiul se ridică măreț pe coastă, printre mărăcini, nici nu ne gândeam la căpușe când eram mici, știam doar de purici și erau mulți pe pisici, pisici pe care nu aveam voie să le primim în casă, dar nici în brațe, căci puricii s-ar fi cocoțat peste tot pe noi și chiar dacă nu ne țineam de pisici, se țineau ele de noi și puricii erau mici și mulți pe trupurile noastre firave și fradege de copii, jucându-ne cu broaștele în iazul din fundul grădinii de unde se auzeau noaptea sunete de baltă întrerupte de mișcarea libelulelor care nu aveau somn.

Cireșii se unduiau cu vântul și luna părea portocalie spre sângerie și ne speria când ne uitam printre zăbrelele ferestrei după ce auzeam povești cu vârcolaci pe prispa casei de la străbunici. Nici casa veche nu mai e și nici străbunicii, dar ne amintim de ei, nu din fotografii, ci din fragmente de stare ale emoțiilor asociate cu experiențe cu ei, în suflet.

La unele lucruri te gândești mai mult, la altele deloc, la altele prea mult. Pe unii oameni îi uiți, de alții îți amintești prea mult, pe alții ai vrea să îi ștergi din amintiri.

Și viața merge-nainte, căci înapoi nu mai are cum să se desfășoare decât sub imperioasa ta lucrare de a afla sfârșitul ducându-te la început.

Asta este o scriere despre prăjituri cu rom, copilărie și furnici.

O lipsă de cuvinte în minimalism

Am mai trecut prin asta. Se pare că trec frecvent, printr-o lipsă de cuvinte care se acutizează din ce în ce mai mult pe măsură ce avansez din ce în ce mai mult în gaura neagră a ceea ce se numește propriul sine. E o gaură neagră cu potențialul de a fi nimic și de a fi tot. Așa sunt găurile negre – te distrug și te reconstruiesc ca pe o supernovă pe care au înghițit-o pentru ca mai târziu să o scuipe în afara atracției stelare sub o formă nouă. Din întuneric treci din nou la lumină și din lumină treci din nou în întuneric în funcție de etapele parcurse în aflarea sau uitarea sinelui.

Trăind într-un minimalism al sinelui rămân fără cuvinte. Pe măsură ce avansez în zonele fără semnal și roaming la telefon, fără semnal la Internet pe unde se întâmplă să dorm, mă afund din ce în ce mai mult în plăcerea liniștii și a trăirii autentice a prezentului, fără telefon în mână pentru a face fotografii, a verifica inboxul, a ține legătura cu unii alții – e un timp petrecut doar cu mine și cu cei care sunt acolo, în același spațiu și timp cu mine. Pe măsură ce avansez în mine, pe atât de mult rămân fără cuvinte.

Un scriitor fără cuvinte… revin la aceeași nedumerire avută și mai acum un an-doi când nu mai simțeam să spun nimic, când nu mai aveam cuvinte, când nu le mai găseam rostul, căci mă obișnuisem doar să fiu, eu cu mine, eu cu alții care nu aveau nici ei nevoie de cuvinte și așa am rămas setată, oarecum îndepărtată de lumea în care trăiesc, dar totuși nu, într-o lume a celor care se înțeleg din priviri chiar dacă nu au petrecut ani la rând împreună, dar e o calitate a unora de a se ști.

În minimalismul recent redescoperit, îmi amintesc de anii fără telefon mobil și social media, când eventual, aveam doar un blog care cred că încă mai există, însă datele pentru a îl accesa s-au rătăcit, când erau doar yahoo messenger și telefonul cu fir, vederile poștale și scrisorile pe care încă am apucat să le trimit înainte de era digitalizării.

Îmi amintesc de perioadele lungi când plecam prin ture, la munte sau pe la peșteri sau și-și, când eram pe la mare fără vreun gând de a posta ceva pe undeva, fără a mă stresa și presa că mai e necesar să fac încă un video căci în ziua de azi e cel mai indicat ca să te afle lumea, că nu mai e ca înainte să se ducă vestea din gură-n gură, că ia prea mult timp sau, poate, cine știe, încă ar mai funcționa destul de rapid.

Presiunea ființei supusă la stresul cotidian de a trăi într-o lume care și atunci când se plimbă ține telefonul mobil la vedere, chiar și atunci când se ține cu cineva de mână și își spun „tu”, atunci când împart o masă fugară, cu ochii-n ultimele postări de pe Facebook, Instagram, TikTok sau ce alte platforme mai există, atunci când îmbrățișați sunt totuși despărțiți de o lume virtuală, dar totuși reală, care îi lipsește cu desăvârșire de prezent.

Am învățat să edităm și ce bine arată, nu zic nu, nu sunt sarcastică, dar partea proastă e că am început să ne edităm și viața, să scurtăm momente care ar putea fi trăite acum, cu ochii direct, nu prin lentila camerei telefonului sau efortul înregistrării unui video despre cum a fost la un concert, un apus, un copil bălăcindu-se în balta lăsată de ploaia verii, sub arșița unui părinte absent.

Oare cum se jucau copiii înaintea erei tabletei, cu filme și muzicuțe în loc de atenția și afecțiunea părintelui?

Dacă n-avem Internet începem să ne plictisim și nu găsim nimic altceva de făcut, căci lumea din telefon pare mai reală decât cea din afara lui. Uităm să mai vorbim unii cu alții și să ne întâlnim suflet cu suflet într-o eră care ne aduce mai aproape despărțindu-ne.

Am rămas fără cuvinte pe care le transmit lumii căci îmi e bine în liniștea interiorului meu revenit la oraș, cu semnal la Internet, laptop și telefon mobil. Nu aș mai spune nimic și totuși, aș spune cât de fain e să trăiești în afara lumii îmbietoare la digital, dar totuși să ții ritmul cu ai tăi dacă se întâmplă să nu fie lângă tine pe unde colinzi.

Am uitat să ne privim pe îndelete, să ne bucurăm de ce este fără să scoatem telefonul mobil.

În viața mea minimalistă, mă bucur de fiecare moment când nu am semnal la telefon și îl verific, eventual, doar seara să văd dacă am primit mesaje de la mama. Atât. Restul, nu prea mă interesează și mă întreb cum se poate activa în domeniul meu fără a fi prezent pe Internet. Când sau dacă voi găsi răspuns, vă voi spune, până atunci însă, încerc să transmit o stare la prezent care mă bucură de vreo juma de an din ce în ce mai mult într-o simplă încercare de a trăi. Punct.

Random / Întâmplător 22

Momentul nu poate fi prins

Agitația zilei

Liniștea necesară sufletului.

Random / Întâmplător 19

Vederi

Din trecut

Aroma culorilor

De ieri

Azi

Ploaia

Le spală

Frânturile

Sentimentale

Alimentate

De soarele

La apus

Random / Întâmplător 1

Ieri

Estompat

Trecut

Aroma culorilor care au pictat cerul

Natura

Arzând

Apoi suspinând

După dârele existenței

Gravate în anotimpuri

Eu, alții, lumea, noi

Era o vreme când mă scandalizam pentru orice îmi mirosea a nedreptate, de parcă aș fi putut face ceva să schimb starea de fapt a lumii sau să schimb oamenii. După perioada aia intensă în care mă enervam din orice, mi-am dat seama că cel mai ok și indicat ar fi să lucrez cu mine însămi și să mă schimb eu astfel încât să reflectez în lume ceea ce îmi doream. Sunt încă în acest proces pentru că știu că nu pot face altceva și nici nu e rolul sau dreptul meu să schimb lumea și cu atât mai puțin pe alții. Întotdeauna am căutat adevărul, nu mereu l-am găsit, încă îl caut, cred că îmi va lua toată viața, dar a fost o vreme în care nu aveam curajul să mă arăt lumii nu doar pentru cine sunt, dar pentru ce sunt, probabil pentru că habar n-am avut cine și ce sunt multă vreme. Și acum mă mai scandalizez când n-am apă caldă două săptămâni și mă-ntreb dacă ăștia o fac intenționat sau nu, dar lucrez intens cu mine, nu mai zbier în afară.

Am împrumutat de la alții moduri de a fi care credeam că sunt mai bune decât ale mele, am dat altora puterea crezând că nu sunt suficient de bună sau de merituoasă, crezând cu tărie că alții sunt doar pentru că acasă nu mi s-a dat încredere și nu știam ce e aia stimă de sine. Așa erau vremurile, au fost pline de suferință și pentru generațiile dinainte mea, fiecare generație trece printr-o traumă colectivă care, evident, afectează și individualul. Iată că nici noi n-am scăpat, noi ăștia care ne balansăm prin generația anilor 40, căci mai am câteva luni și împlinesc anii ăștia. Uimitor… am ajuns la 40.

Am ajuns la 40 și acum oamenii se miră că mă exprim atât de liber, că puțin îmi pasă de părerile lor, ei, cei care vor să mă vadă mică pentru că așa s-au obișnuit, s-au obișnuit ca ei să aibă puterea, iar atunci când nu le mai hrănesc energia, devin ursuzi și critici, judecători ai vieții mele fără să mă cunoască cu adevărat din simplul motiv că nu m-am arătat până acum. Nu știam, că pot sau că am voie să mă arăt. Asta a început să se întâmple de ceva timp, dar am ales să nu vorbesc despre asta, ascunzând schimbările prin care am trecut și, mai ales, provocările. Nimic nu e ușor când e vorba de a lăsa tipare vechi în urmă și a rescrie unele noi. Zici că mori, dar nu mori, zici că te sufoci de frică, dar nu te sufoci, doar te descoperi sub multe straturi care nu erai tu dar așa credeai, când într-o zi, deodată, îți dai seama că ai devenit arheolog. Era un vis de-al meu când eram mică, să devin arheolog, poate pentru că tata era profesor de istorie și geografie, cine știe… de unde mi-a venit visul ăla, nu-mi mai amintesc.

Cu toții ne confruntăm, la un moment dat, fără să realizăm cu o criză de identitate și încotro s-o luăm. Majoritatea rămâne la zona cunoscută, nu deranjează prea mult apele ciclurilor prin care trece, chiar dacă nu simte că există împlinire, măcar e știut și nu prezintă prea multe riscuri, căci nu, ne dorim o viață liniștită chiar și atunci când înjurăm the status quo.

Cei care își arată adevărul sunt fie adulați, fie urâți, fie apreciați, fie înjurați, o spun din experiență, cu toate că nimic din ce am înșirat nu e real, căci oamenii nu se adulează decât pe sine, nu se urăsc decât pe sine, chestiile astea sentimentale nu au, de obicei, legătură cu alții decât dacă ești absolut conștient de tine, ori oamenii nu prea sunt conștienți. Oamenii dorm și visează că sunt. Uneori, am impresia că sunt dintr-un cu totul alt film decât majoritatea lumii care trăiește în același timp cu mine pe acest pământ.

Ajungi să ți se vorbească despre expunerea publică și cum mai bine să nu o faci, căci te expui aiurea la tot felul de chestii și mai bine taci, dar totuși vorbește, căci ești autentică, spus așa, pe un ton foarte cunoscător de personaj a cărei călătorie inițiatică deja s-a încheiat și vorbește de pe un piedestal pe care singur s-a pus. Îmi amintesc și acum vorbele unuia dintre profesorii mei în ale „spiritualului” pe când eram în liceu – „Cel mai groaznic e egoul spiritual, să ai grijă mare cu oamenii ăștia, sunt periculoși!” Mă duc astfel înapoi la articolul anterior cu titlul „Are we really spiritual?” Mare comedie și asta!

Du-ți luptele în liniște și treci prin provocări liniștit, că și-așa nu poți schimba nimic și cu chestia asta nu mai sunt de-acord, căci dacă nimeni nu zice nimic, tot nicăieri n-ajungem. Schimbările cele mai mari se produc în liniște, e drept, nu e nevoie să trâmbițezi și să anunți pe absolut toată lumea, dar unele concluzii din propriile experiențe merită spuse, poate ajută pe cineva care trece prin ce ai trecut și tu și găsește o oarecare inspirație sau, cel puțin, puterea pentru încă o zi de a merge înainte.

De ce să mă ascund? Ca să-ți fie comod? Nu, nu sunt de acord cu zona de confort! Nothing ever grows there, așa că ieși, hai la lumină, lasă cochilia în urmă că nu te mai încape. Cere-ți drepturile de a te exprima, fără violență, evident, dar exprimă-te, păstrând respectul pentru toate celelalte ființe umane, chiar dacă nu te respectă la rândul lor. Foarte puțini vor înțelege drumurile nebătute pe care ai decis să le urmezi, dar prea puțin contează, căci nu e drumul lor, deschizătorii de drumuri mai mereu au fost puși la zid, cei autentici, că așa, mulți au gura mare și pentru că e îmbrăcat în culori frumoase, poleite cu ceva atrăgător, în engleză se numește „fools’ gold”, lumea se va uita la ce va ieși din gura persoanei respective luând de bun absolut orice, fără a gândi prea mult dacă așa e sau nu. Am uitat să gândim pentru noi, îi lăsăm pe alții să o facă pentru că e mai ușor. Luăm părerile altora ca și cum ar fi ale noastre, fără a avea propriile noastre păreri, căci să gândim e treabă foarte grea și sunt doar foarte puțini cei care construiesc cu adevărat lumea.

Ți se pare că scriu lucruri nepoliticoase? Nu, știu că ești de acord cu mine, căci energia asta se simte la nivel colectiv, nu mai e ceva individual, simțim cu toții că trecem printr-o schimbare, dar prea puțini știu să și interpreteze ce simt, majoritatea doar simte o neliniște pe care nu știe cum să și-o explice, o furie care nu exista înainte, nevoia de a face ceva, dar habar n-are ce, așa că doar dă din gură și devine agresivă. Bineînețeles, nu toți, dar destui.

Lumea se schimbă, are posibilitatea de a își intra în drepturi, dar a uitat cum e să și le ceară, a și uitat că le are, atât de îndoctrinată e cu fuga după mâine și tot ce e material, de parcă materialul are vreo legătură cu interiorul luat de la exterior la interior. Conexiunea corectă e de la interior la exterior, exteriorul va reflecta interiorul, dar până și asta a fost uitat. Nu-i nimic, uitat să fie! Cândva, peste mii de ani, vom fi găsiți de civilizații extraterestre ca ultimele rămășițe ale civilizației pământene, praful se va alege de noi și, într-adevăr, doar praful se alege de corpurile noastre, nu suntem nemuritori și tocmai asta uită oamenii prea des și doar trăiesc cu regrete.

Poate nu ne-ar prinde rău să scoatem capul din nisip și să ne uităm la noi. Doar așa, for fun, poate vom găsi ceva ce nu știam că există în noi – un om.

Going back to basics

Am un cont de Instagram pentru că îmi place să îi urmăresc pe unii alții și pentru că, uneori, îmi place să împărtășesc. L-am creat în ideea ca mai mulți să afle despre canalul meu de YouTube și de bloguri, știți voi, locurile astea unde-mi împărtășesc adevărul. E doar al meu, e doar perspectiva mea, nu e musai să mai rezoneze și cu alții, dar dacă asta se întâmplă cumva, mă bucur, înseamnă că se mai ivește cineva, arar ce-i drept, cu care să mai schimb o impresie, să mai aflu o perspectivă, să mă mai îmbogățesc nițel cu ceea ce eu nu am, dar au alții de dăruit. Așa, îmi măresc orizontul interior, cel al cunoașterii. Știți că sunt maniacă cu studiul necunoscutului.

Ce mă irită însă pe Instagram este cum, uneori, la câteva secunde după ce am postat o poză, pac!, apare un comentariu gen „send pic to…” Apăi, să trăiești tu bine! Nu că m-ar interesa prea mult și șterg genul ăsta de comentarii imediat și fără să verific nimic, gen ce tip de cont ar fi. Apoi, mai sunt acele „message requests” pentru „brand ambassadors” în condițiile în care aceste cereri le primeam, cândva, pe un cont privat, că așa era contul ăla al meu. Mai și ziceau – „We think you would be perfect for us!” Aha, da, sigur, că ai și văzut ce postam și cine sunt. Riiiiight. Corect și pe mai departe.

Când s-a transformat lumea într-o societate strict de consum, nu îmi pot da seama. S-a produs așa… încet, tiptil, mai că nu ne-am dat seama când omul deșteptus s-a transformat în omul iluminatus de lampă chic, ultimul trend al comerțului în floare, PR și alte alea. Sunt de acord că lumea nu are cum să afle de tine dacă nu investești în marketing, PR bun, produs sau serviciu de calitate, dar chestiile astea cu comentariile – ah, mă scuzi, de ce ți-aș trimite pozele pentru contul tău să ți-l clădești din al meu și ale altora? O fi încă un trend pe care nu îl înțeleg. Dar… tu de ce nu pui pozele tale? Chiar dacă e doar o umbră mai nu știu cum, măcar ești original când pozezi două paralele care se întâlnesc în noapte.

Iar nu înțeleg cum de am ajuns așa departe de autenticitate încât habar nu avem cine suntem. Nu, nu vreau să mă calmez! De fapt, nici nu sunt supărată, doar mi-am cam pierdut speranța că umanitatea va fi pălită de faptul că habar nu are cine este. Așa nu mă regăsesc în lumea care nici măcar nu se caută. E greu să pornești la drum, știu. E greu să construiești ceva din nimic, știu și asta și fiecare face ce poate. Fiecare om de pe planeta asta frumoasă și năpăstuită, urale și confetii că încă ne mai suportă ignoranța, trece prin câte ceva în fiecare zi. Fiecare are câte o poveste. Da, băi nene… fiecare are câte o poveste și tocmai de aceea e atât de important să știi măcar cine ești, nu să muncești zi și noapte să devii cineva conform unui trend. Ia ce ai nevoie din „noutatea” momentului pentru a ajunge la oamenii la care ai nevoie să ajungi, dar fă-o „original”. Dă-te după ultima modă fiind tu și dă-i pe toți pe spate creând a new fashion, că tot ne place să fim internaționali și să vorbim în mai multe limbi. Bună chestie și asta, ne mai pune rotițele neuroplasticității în mișcare puțin. Cheamă-ți tribul la tine, dar ai grijă să știi cine ești înainte să o faci altfel, pe parcurs, se vor prinde ei că habar n-ai și te vor lăsa în urmă, ba se vor mai uita și urât la tine că le-ai pierdut timpul degeaba.

Cum ar fi să fim, fiecare, propriul nostru trend? Parcă am o inspirație că lumea ar fi mult mai mișto. Am număra numai oi colorate în loc de un culoar monoton. Nu zic, sunt mulți „originali” pe lumea asta, dar ce te faci cu restul care atunci când cineva le pune întrebarea „Cine ești?” răspund cu numele, adresa, diploma de facultate, jobul și alte d-astea, în loc să spună măcar, simplu, „om”. Înțelegeți ce vreau să zic?

Alergăm ca nebunii după iluzii în loc să stăm în liniște, cu noi, măcar 5 minute în fiecare zi. Da, în fiecare zi! Dar ca să se întâmple asta, ar fi necesar ca oamenii să se caute, ori oamenii, în marea lor majoritate, fug de ei înșiși ca de dracu și mai plantează și usturoi, aduc apă sfințită de la Bobotează și își pun cruci în casă, fiindu-le frică să se uite la propria imagine în oglindă. Astfel, unii se acoperă cu tot felul de măști, mai scumpe sau mai ieftine, dar cert e că… la un moment dat, nu se mai văd.

Așa purcede lumea în adormire. Magnific! Și noi, ăștia, care căutăm a ne trezi, adică a ne căuta, a afla cine suntem ne cam pierdem în mulțime. Nu zic că suntem mai speciali decât cei cu măști, sau poate zic? Nu m-am hotărât încă, vă zic mai încolo ce și cum.

E greu să te cauți, știu, căci de cele mai multe ori, la început, nu prea îți place ce găsești în tine și ești foarte tentat să renunți, dar unii își fac curaj să meargă înainte, știind că premiul pentru activitate este viața însăși, nu umbrele pe care le luăm ca fiind formă cu numele de viață.

Ne dăm viața pe iluzii și ne construim castele când suntem doar pământ.

Am avut chef să scriu, mulțumiri celor care postează comentarii tâmpite pe Instagram. Na, că nici limbajul nu-mi mai e ce a fost, am dat-o în cuvinte care separă și așa m-am separat și eu… trăim într-o lume duală, căutându-ne pe noi. 2 în 1. Mișto!

Bunica

Stau seara pe prispă
Și ascult fuiorul
Cu care voi capta
Fluierul și adevărul,

Notele din aer vin alene,
Gâze și fluturi dară pomelnic
De pomenirea lor lumea nu tace,
Gâzele mor, fluturii zboară

În aerul rarefiat al verii la țară.

Stau seara-n grădină
S-aud plante crescând,
Greieri cântând,
Broaște sărind și dormind în iazul cel sfânt.

Stau și pândesc seara găinile,
Dacă-i liniște, dacă nu,
Dacă dorm sau fac zarvă,
Dorm la noapte sau nu,

Căci luna e plină, eternă rotație
Între nou și mai vechi,
Între-ascuțit și rotund,
Vin lupii la poartă

Cerând de mâncare, 
Mâncare n-am să le dau,
Le dau cântecele toate
Din tezaur,

Dar ei vor mâncare,
Măcar mămăligă și-o brânză
De n-am vreun iepure
Să se-nfrupte din dânsul.

Le zic să se ducă, n-am nimicuța,
Degeaba insistă, degeaba tot urlă,
Noaptea-i adâncă, fricile vin,
Vecinii nu dorm, e-un somn de pelin.

Gutuile strigă, toate s-au dus,
În prispă e tihnă, pisica lipăie
Lapte cu pâine, niscaiva mămăligă
Uscată, pe sobă-ncălzesc.

Un vuiet e groaznic, veni dimineața
Pe nepusă masă, hop, m-am trezit
Când voiam să mai dorm
La patru dimineața.

Bunica e-n prispă, 
Solii-au venit,
O ceară prelinge vestea cea tristă
Și-acel rămas bun.

Viața se scurge,
Ne ducem cu ea,
Opriri avem multe,
Dar roata tot curge

Fără s-o putem opri,
Putem țipa, putem plânge,
Ruga, spera și-implora
Pentru-un minut mai mult

Bunica să stea,
Dar vai, nu se poate,
Se duce cu ei, 
Cu îngeri veniți de departe, cu zmei.