Încercări de a trăi în minimalism

Nu m-am crezut niciodată o persoană care ar dori să trăiască minimalist. Am fost învățată că trebui să acumulăm cât mai mult din ce am putea avea nevoie, căci… nu se știe niciodată. Astfel, casele noastre au devenit un soi de depozit și cred că se aplică multora din generația mea.

De când am început să colind lumea acum doi ani și să îmi fie de ajuns un troller și un rucsac, că de… dacă se nimerește să fie și munți care se cer urcați e musai să am echipamentul la mine, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am de fapt nevoie din tot ce am în casă. Nu aș fi crezut mai acum doi ani jumate că voi dori să îmi dau până și cărțile citite sau cele pe care acum sunt convinsă că nu le voi citi niciodată. Cărțile erau cel mai prețios bun al meu. Apoi, era musai să umplu fiecare colțișor cu câte ceva, de la haine la colecția de ceasuri și pălării la veselă și varii obiecte decorative pe care le mai schimbam în funcție de sezon și stare, când unele intrau în bibliotecă, acoperite de ușile de lemn natur, iar altele ieșeau la iveală ca să am de pe ce șterge praful. Ca să nu mai zic de momentul meu cu pasiunea pentru rame foto care, zău, nu știu de unde a venit și cât de mult încerc acum să scap de ele, căci ocupă atâta spațiu încât mă-ngrozesc.

Nu mai vreau să șterg praful de pe nimic și, totuși, este necesar să îl șterg, unele lucruri aș vrea să le păstrez – puține și câteva, pe majoritatea vreau să le dau. E mai greu să le dai decât să le cumperi, asta e foarte clar și evident după aproape un an de când am început să-mi eliberez casa. E un proces greu și greoi pentru ființă, ființă care se gândește că în același ritm cu lucrurile dă și părțile acelea care se cereau umplute când nu era nimic altceva să le umple pe emoțional. De aici am concluzionat ceea ce era concluzionat deja de ceva timp de psihologie și anume că oamenii acumulează pentru a umple golurile din ei pe care altfel nu le pot umple într-un moment anume sau anume.

Mă bucur să constat că am umplut atâtea goluri care erau în mine încât să vreau să dau și cele mai de preț lucruri ale mele – cărțile. Fiind o persoană studioasă de mică, mereu mi-am imaginat că atunci când nu voi mai fi, voi fi îngropată într-o piramidă de cărți, pierind și ele cu mine, apoi anul trecut mi-am dat seama ce crimă împotriva literaturii aș face dacă le-aș lua pe toate cu mine la plecare, egoistă fiind, așa că am decis ca istoria lor să continue, să își spună poveștile și celor care simt să ia cărți de la mine, de la prieteni la persoane pe care nu le cunosc ci doar le expediez coletul, căci da, le-am scos și la vânzare. Cei 5 lei sau 20 sunt apoi puși în pușculița pentru noua viață pe care o experimentez, sau mai este nouă după doi ani deja de bălăurit prin lume? E drept că am călătorit cu un scop, așa că poate nu se numește bălăurit, dar tot bălăurit explorativ rămâne și deja nu îmi mai pot imagina viața altfel, căci până la urmă, acesta mi-a fost visul de mică – să trăiesc călătorind și să mă mai întorc din când în când acasă, să îmi încarc bateriile și moralul cu mâncarea cunoscută, cu salteaua cunoscută spatelui meu, căci nu toate de peste tot sunt bune, mai ales cu pernele e o problemă, un loc numit acasă unde să îmi trag sufletul după prea mult străin.

N-am crezut că îmi voi da din lucruri și nu le voi duce dorul, că nu îmi vor lipsi. Dar nu le duc dorul și nu îmi lipsesc. Mai mult îmi lipsesc oamenii întâlniți în călătorii, pe unii știind că nu îi voi mai revedea, pe alții știind că îi voi mai revedea din când în când și, astfel, mi-e sufletul plin și gol în același timp, creându-se un echilibru între spațiile a avea și a lăsa să se ducă.

Încerc să trăiesc în minimalismul potrivit mie, un minimalism care vorbește despre toate lucrurile pe care nu le folosesc, acele lucruri inutile mie, dar utile altora, lucrurile care au nevoie să facă un circuit de la magazin la mine apoi la alții pentru a continua să existe până când nu vor mai exista nici ele, uzându-se în timp, la fel ca ființa umană care s-a obișnuit să acumuleze lucruri în loc de viață.

Trăiesc în minimalism și tot mi se pare că am prea multe sute de lucruri de dat încă și abia aștept să își găsească o nouă poveste la altcineva care să aprecieze obiectul, așa cum am făcut și eu până să simt că e momentul să îl dau.

Nu am nevoie de lucruri, am nevoie de experiențe care să îmi vorbească despre un timp petrecut cu viața, cu mine, cu lumea sub formă de natură sau oraș și cu alții. Astfel, am ajuns să constat ce înseamnă adevărata bogăție când pot scoate din păstrarea sufletului amintiri frumoase cu a fost cândva un loc în care m-am simțit așa și am întâlnit pe așa și a fost bine.

Am amintiri în loc de lucruri, am emoții în loc de colecții, am sentimente la prezent în loc de acumulări de trecut.

Încerc să trăiesc în minimalismul vieții materiale și în plinul vieții interioare desfășurate pe linia ritmului bătăilor inimii care se entuziasmează cu un nou bilet de avion sau doar de tren sau cu rezervorul la mașină plin, cu oamenii pe care îi cunoaște, cu cei pe care ar vrea să îi mai țină puțin aproape și cu cei de care știe că trebuie să se despartă.

Trăiesc în minimalismul plin al vieții și îmi e bine.

La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Prăjituri cu esență de rom

Nu știu de ce și cu ce ocazie mi-am amintit azi de prăjituri cu esență de rom. Nu am mai făcut de ceva timp prăjituri cu esență de rom și nu îmi amintesc neapărat să fi mâncat multe când eram mică să zic că e o nostalgie care m-a pălit, căci prăjiturile la noi erau cu alte ingrediente, mai mult vanilie și ciocolată, multe vișine și alte creme, cu bezea.

Cel mai mult cred că îmi amintesc de tortul de bezea cu ciocolată care se făcea pentru ziua mamei și cum torturile de bezea cu ciocolată de la cofetării nu se vor compara niciodată cu cel făcut în casă. Poate e acel gram de drag și grijă care vine la pachet când ții la cineva și faci ceva special pentru o anume zi din an.

Altfel, am o nostalgie maximă pentru cum erau lucrurile înainte, simple și la obiect, cu o tentă sepia a fotografiilor din albume și cutiile în care nu mai e loc, găsite pe balcon la bunica când în sfârșit ne-am hotărât să organizăm tot acolo și să hotărâm ce dăm și ce păstrăm. Desfacerea unei vieți la mix cu mai multe pe care le-a atins, colindând printre amintiri, gânduri, emoții și intenții cu care s-a luat câte ceva care apoi a făcut parte din viața cuiva, un cadou primit de o aniversare, Crăciun, Paște sau vreo călătorie te face să realizezi că, la un moment dat, pe cât de mult vrei să păstrezi lângă tine trecutul încă cald, e inevitabil să fii nevoit să îi dai drumul, nu la rece, ci cu știința că vremurile nu se mai aduc înapoi, dar că le ții în tine și trăiești cu ele. Uneori e de ajuns, alteori nu. Desprinderea de trecut doare, continuând să îți amintești cu drag, știind că anii trec pentru tine la fel de mult cum pentru alții s-au oprit și e doar o încercare a ființei umane de a se ține de un lanț pendulând între trecut, prezent și viitor cu iz de eternitate în trecere.

Prăjiturile cu rom care nu prea au ornat torturile cu ciocolată și vișine, dar au mers uneori cu noi pe munte în ciocolata clasică pe care n-am mai gustat-o de ceva ani, dar care știu că mai este. Unele lucruri par că ar dăinui mereu, chiar și după ce tu nu vei mai fi să le guști, păstrând totuși aroma în spirit, a unui pământ vizitat alene, printre știuleți de porumb plutitor vara, auzind foșnetul făcut de frunzele tăioase în briza unui cer prea senin care nu anunță ploaie. E doar arșiță și tu ești copil.

Gârla se scaldă în continuare printre dealuri și câmpii cu alte sunete de copii, alte generații binevoitoare în a trăi încă o respirație și încă una și încă una pe când tu te plimbi, adult fiind, pe ulița copilăriei pentru a te regăsi, pentru a te pierde de sunetele orașului prea alarmant în trecerea timpului, inexorabil legat de viață și de moarte, la viață speri, la moarte nu te gândești, nu linii paralele, ci o îmbârligătură de ambele ca un lanț uitat într-o cutie cu bijuterii de mulți ani, încurcat în sine care suferă de lipsă de atenție.

Furnicile își construiesc un sat. Mușuroiul se ridică măreț pe coastă, printre mărăcini, nici nu ne gândeam la căpușe când eram mici, știam doar de purici și erau mulți pe pisici, pisici pe care nu aveam voie să le primim în casă, dar nici în brațe, căci puricii s-ar fi cocoțat peste tot pe noi și chiar dacă nu ne țineam de pisici, se țineau ele de noi și puricii erau mici și mulți pe trupurile noastre firave și fradege de copii, jucându-ne cu broaștele în iazul din fundul grădinii de unde se auzeau noaptea sunete de baltă întrerupte de mișcarea libelulelor care nu aveau somn.

Cireșii se unduiau cu vântul și luna părea portocalie spre sângerie și ne speria când ne uitam printre zăbrelele ferestrei după ce auzeam povești cu vârcolaci pe prispa casei de la străbunici. Nici casa veche nu mai e și nici străbunicii, dar ne amintim de ei, nu din fotografii, ci din fragmente de stare ale emoțiilor asociate cu experiențe cu ei, în suflet.

La unele lucruri te gândești mai mult, la altele deloc, la altele prea mult. Pe unii oameni îi uiți, de alții îți amintești prea mult, pe alții ai vrea să îi ștergi din amintiri.

Și viața merge-nainte, căci înapoi nu mai are cum să se desfășoare decât sub imperioasa ta lucrare de a afla sfârșitul ducându-te la început.

Asta este o scriere despre prăjituri cu rom, copilărie și furnici.

O lipsă de cuvinte în minimalism

Am mai trecut prin asta. Se pare că trec frecvent, printr-o lipsă de cuvinte care se acutizează din ce în ce mai mult pe măsură ce avansez din ce în ce mai mult în gaura neagră a ceea ce se numește propriul sine. E o gaură neagră cu potențialul de a fi nimic și de a fi tot. Așa sunt găurile negre – te distrug și te reconstruiesc ca pe o supernovă pe care au înghițit-o pentru ca mai târziu să o scuipe în afara atracției stelare sub o formă nouă. Din întuneric treci din nou la lumină și din lumină treci din nou în întuneric în funcție de etapele parcurse în aflarea sau uitarea sinelui.

Trăind într-un minimalism al sinelui rămân fără cuvinte. Pe măsură ce avansez în zonele fără semnal și roaming la telefon, fără semnal la Internet pe unde se întâmplă să dorm, mă afund din ce în ce mai mult în plăcerea liniștii și a trăirii autentice a prezentului, fără telefon în mână pentru a face fotografii, a verifica inboxul, a ține legătura cu unii alții – e un timp petrecut doar cu mine și cu cei care sunt acolo, în același spațiu și timp cu mine. Pe măsură ce avansez în mine, pe atât de mult rămân fără cuvinte.

Un scriitor fără cuvinte… revin la aceeași nedumerire avută și mai acum un an-doi când nu mai simțeam să spun nimic, când nu mai aveam cuvinte, când nu le mai găseam rostul, căci mă obișnuisem doar să fiu, eu cu mine, eu cu alții care nu aveau nici ei nevoie de cuvinte și așa am rămas setată, oarecum îndepărtată de lumea în care trăiesc, dar totuși nu, într-o lume a celor care se înțeleg din priviri chiar dacă nu au petrecut ani la rând împreună, dar e o calitate a unora de a se ști.

În minimalismul recent redescoperit, îmi amintesc de anii fără telefon mobil și social media, când eventual, aveam doar un blog care cred că încă mai există, însă datele pentru a îl accesa s-au rătăcit, când erau doar yahoo messenger și telefonul cu fir, vederile poștale și scrisorile pe care încă am apucat să le trimit înainte de era digitalizării.

Îmi amintesc de perioadele lungi când plecam prin ture, la munte sau pe la peșteri sau și-și, când eram pe la mare fără vreun gând de a posta ceva pe undeva, fără a mă stresa și presa că mai e necesar să fac încă un video căci în ziua de azi e cel mai indicat ca să te afle lumea, că nu mai e ca înainte să se ducă vestea din gură-n gură, că ia prea mult timp sau, poate, cine știe, încă ar mai funcționa destul de rapid.

Presiunea ființei supusă la stresul cotidian de a trăi într-o lume care și atunci când se plimbă ține telefonul mobil la vedere, chiar și atunci când se ține cu cineva de mână și își spun „tu”, atunci când împart o masă fugară, cu ochii-n ultimele postări de pe Facebook, Instagram, TikTok sau ce alte platforme mai există, atunci când îmbrățișați sunt totuși despărțiți de o lume virtuală, dar totuși reală, care îi lipsește cu desăvârșire de prezent.

Am învățat să edităm și ce bine arată, nu zic nu, nu sunt sarcastică, dar partea proastă e că am început să ne edităm și viața, să scurtăm momente care ar putea fi trăite acum, cu ochii direct, nu prin lentila camerei telefonului sau efortul înregistrării unui video despre cum a fost la un concert, un apus, un copil bălăcindu-se în balta lăsată de ploaia verii, sub arșița unui părinte absent.

Oare cum se jucau copiii înaintea erei tabletei, cu filme și muzicuțe în loc de atenția și afecțiunea părintelui?

Dacă n-avem Internet începem să ne plictisim și nu găsim nimic altceva de făcut, căci lumea din telefon pare mai reală decât cea din afara lui. Uităm să mai vorbim unii cu alții și să ne întâlnim suflet cu suflet într-o eră care ne aduce mai aproape despărțindu-ne.

Am rămas fără cuvinte pe care le transmit lumii căci îmi e bine în liniștea interiorului meu revenit la oraș, cu semnal la Internet, laptop și telefon mobil. Nu aș mai spune nimic și totuși, aș spune cât de fain e să trăiești în afara lumii îmbietoare la digital, dar totuși să ții ritmul cu ai tăi dacă se întâmplă să nu fie lângă tine pe unde colinzi.

Am uitat să ne privim pe îndelete, să ne bucurăm de ce este fără să scoatem telefonul mobil.

În viața mea minimalistă, mă bucur de fiecare moment când nu am semnal la telefon și îl verific, eventual, doar seara să văd dacă am primit mesaje de la mama. Atât. Restul, nu prea mă interesează și mă întreb cum se poate activa în domeniul meu fără a fi prezent pe Internet. Când sau dacă voi găsi răspuns, vă voi spune, până atunci însă, încerc să transmit o stare la prezent care mă bucură de vreo juma de an din ce în ce mai mult într-o simplă încercare de a trăi. Punct.

Going back to basics

Am un cont de Instagram pentru că îmi place să îi urmăresc pe unii alții și pentru că, uneori, îmi place să împărtășesc. L-am creat în ideea ca mai mulți să afle despre canalul meu de YouTube și de bloguri, știți voi, locurile astea unde-mi împărtășesc adevărul. E doar al meu, e doar perspectiva mea, nu e musai să mai rezoneze și cu alții, dar dacă asta se întâmplă cumva, mă bucur, înseamnă că se mai ivește cineva, arar ce-i drept, cu care să mai schimb o impresie, să mai aflu o perspectivă, să mă mai îmbogățesc nițel cu ceea ce eu nu am, dar au alții de dăruit. Așa, îmi măresc orizontul interior, cel al cunoașterii. Știți că sunt maniacă cu studiul necunoscutului.

Ce mă irită însă pe Instagram este cum, uneori, la câteva secunde după ce am postat o poză, pac!, apare un comentariu gen „send pic to…” Apăi, să trăiești tu bine! Nu că m-ar interesa prea mult și șterg genul ăsta de comentarii imediat și fără să verific nimic, gen ce tip de cont ar fi. Apoi, mai sunt acele „message requests” pentru „brand ambassadors” în condițiile în care aceste cereri le primeam, cândva, pe un cont privat, că așa era contul ăla al meu. Mai și ziceau – „We think you would be perfect for us!” Aha, da, sigur, că ai și văzut ce postam și cine sunt. Riiiiight. Corect și pe mai departe.

Când s-a transformat lumea într-o societate strict de consum, nu îmi pot da seama. S-a produs așa… încet, tiptil, mai că nu ne-am dat seama când omul deșteptus s-a transformat în omul iluminatus de lampă chic, ultimul trend al comerțului în floare, PR și alte alea. Sunt de acord că lumea nu are cum să afle de tine dacă nu investești în marketing, PR bun, produs sau serviciu de calitate, dar chestiile astea cu comentariile – ah, mă scuzi, de ce ți-aș trimite pozele pentru contul tău să ți-l clădești din al meu și ale altora? O fi încă un trend pe care nu îl înțeleg. Dar… tu de ce nu pui pozele tale? Chiar dacă e doar o umbră mai nu știu cum, măcar ești original când pozezi două paralele care se întâlnesc în noapte.

Iar nu înțeleg cum de am ajuns așa departe de autenticitate încât habar nu avem cine suntem. Nu, nu vreau să mă calmez! De fapt, nici nu sunt supărată, doar mi-am cam pierdut speranța că umanitatea va fi pălită de faptul că habar nu are cine este. Așa nu mă regăsesc în lumea care nici măcar nu se caută. E greu să pornești la drum, știu. E greu să construiești ceva din nimic, știu și asta și fiecare face ce poate. Fiecare om de pe planeta asta frumoasă și năpăstuită, urale și confetii că încă ne mai suportă ignoranța, trece prin câte ceva în fiecare zi. Fiecare are câte o poveste. Da, băi nene… fiecare are câte o poveste și tocmai de aceea e atât de important să știi măcar cine ești, nu să muncești zi și noapte să devii cineva conform unui trend. Ia ce ai nevoie din „noutatea” momentului pentru a ajunge la oamenii la care ai nevoie să ajungi, dar fă-o „original”. Dă-te după ultima modă fiind tu și dă-i pe toți pe spate creând a new fashion, că tot ne place să fim internaționali și să vorbim în mai multe limbi. Bună chestie și asta, ne mai pune rotițele neuroplasticității în mișcare puțin. Cheamă-ți tribul la tine, dar ai grijă să știi cine ești înainte să o faci altfel, pe parcurs, se vor prinde ei că habar n-ai și te vor lăsa în urmă, ba se vor mai uita și urât la tine că le-ai pierdut timpul degeaba.

Cum ar fi să fim, fiecare, propriul nostru trend? Parcă am o inspirație că lumea ar fi mult mai mișto. Am număra numai oi colorate în loc de un culoar monoton. Nu zic, sunt mulți „originali” pe lumea asta, dar ce te faci cu restul care atunci când cineva le pune întrebarea „Cine ești?” răspund cu numele, adresa, diploma de facultate, jobul și alte d-astea, în loc să spună măcar, simplu, „om”. Înțelegeți ce vreau să zic?

Alergăm ca nebunii după iluzii în loc să stăm în liniște, cu noi, măcar 5 minute în fiecare zi. Da, în fiecare zi! Dar ca să se întâmple asta, ar fi necesar ca oamenii să se caute, ori oamenii, în marea lor majoritate, fug de ei înșiși ca de dracu și mai plantează și usturoi, aduc apă sfințită de la Bobotează și își pun cruci în casă, fiindu-le frică să se uite la propria imagine în oglindă. Astfel, unii se acoperă cu tot felul de măști, mai scumpe sau mai ieftine, dar cert e că… la un moment dat, nu se mai văd.

Așa purcede lumea în adormire. Magnific! Și noi, ăștia, care căutăm a ne trezi, adică a ne căuta, a afla cine suntem ne cam pierdem în mulțime. Nu zic că suntem mai speciali decât cei cu măști, sau poate zic? Nu m-am hotărât încă, vă zic mai încolo ce și cum.

E greu să te cauți, știu, căci de cele mai multe ori, la început, nu prea îți place ce găsești în tine și ești foarte tentat să renunți, dar unii își fac curaj să meargă înainte, știind că premiul pentru activitate este viața însăși, nu umbrele pe care le luăm ca fiind formă cu numele de viață.

Ne dăm viața pe iluzii și ne construim castele când suntem doar pământ.

Am avut chef să scriu, mulțumiri celor care postează comentarii tâmpite pe Instagram. Na, că nici limbajul nu-mi mai e ce a fost, am dat-o în cuvinte care separă și așa m-am separat și eu… trăim într-o lume duală, căutându-ne pe noi. 2 în 1. Mișto!

Mi-era dor de lucrurile simple

Mi-era dor de lucrurile simple, de vederile cu fotografii din anii trecuți, acum mai bine de 30 de ani când eram mică și lumea era altfel. Și eu eram altfel. Atunci eram un copil, acum sunt un adult cu responsabilități, în primul rând față de mine, apoi față de toți oamenii de pe planeta asta și față de planetă în sine și față de tot universul ăsta, dacă e să fiu sinceră. Cam așa se simte. Cam așa se simte viața pe care am reușit să o facem complicată, ea fiind foarte simplă, la bază.

Acum sute de ani mă gândesc că oamenii știau mai bine decât noi să răspundă la întrebarea „Cine sunt?”. Noi, eventual ne scoatem telefonul să ne verificăm datele, adresa, certificările, familia, Facebook, Instagram și alte alea ca să putem răspunde.

Mi-e dor de lucrurile simple și, totuși, stă în puterea mea să îmi schimb viața. Nimic nu e complicat pe lumea asta, până și să te naști e o chestiune simplă, de medicină, că se mai complică… eh, da, se mai întâmplă atunci când o parte din tine ar vrea să rămână-năuntru, că de… deja știi că la un moment dat, viața va deveni complicată. Moartea e și mai simplă, ca noțiune, uneori poate fi dureroasă. Auzi (că nu pot scrie acum… citești? E clar că citești, ce naiba!), da’ tu știi cine ești? În afara tuturor complicăciunilor astea de nume, adresă, dată de naștere, serie și număr de buletin (ah, pardon, carte de identitate…), școală, job, familie, comunitate, trendul x și zero, căci cine știe la ce nume de generație am ajuns acum, sunt în urmă cu chestiile astea… Apropo, eu sunt generația aia cu cheia la gât. Aveam o cutiuță lunguiață albă, scria ceva roșu cu negru pe ea, avea un șnur în dotare și mi-o atârna mama de gât. După școală, uneori, mă duceam la bunica, la o stație de metrou distanță, plecam cu cheia de gât că mama muncea ca nebuna să pună mâncare pe masă și de Crăciun primeam două portocale, câteva bomboane și când au apărut aparatele pentru casete video, primeam o casetă video cu un desen de la Disney. Și totuși, viața era mai simplă atunci. Acum, îi punem nșpe mii de pompoane și îi găsim nume care să sune nu știu cum, dar greu de pronunțat oricum, inteligența e noua aroganță și stai, că nu e bine, tre’ să mă-ntorc înapoi, că judec și nu e bine. Karma, mă-nțelegi, nu altceva!

Viața era simplă cândva. Când ne-am născut, cu siguranță viața părea sau chiar era simplă – ne era foame, aveam nevoie de somn, de ceva căldură și eventual o îmbrățișare ca să nu rămânem nedezvoltați pe latura inteligenței emoționale și… nu știu, mi-a scăpat ceva? Ah, eventual o jucărie care să zăngăne și cam atât. Da, viața era simplă atunci. La fel cum viața pare simplă în cărțile poștale de demult.

Avem o tendință fantastică de a ne complica viața, pe noi înșine, ca un act sabotor în plină dezordine sub luna plină care revine ciclic să ne deranjeze, căci astrele, mă-nțelegi, au o influență mai fastă sau mai nefastă (eu cred în ele, dar oricum, nu despre asta e vorba), ne băgăm toate datele, de la ce am mâncat, câtă apă am băut, câte calorii am dat deoparte în același timp cu celulele care s-au dat leșinate, la vrute și nevrute mai mult sau mai puțin esențiale vieții în tot felul de aplicații și progrămele fără de care, aparent, nu se mai poate trăi și atunci când spun că nu folosesc așa ceva, unii se uită ciudat și zic că sunt înapoi cu vremurile, dar eu nu înțeleg totuși de ce nu ne putem asculta corpul și de ce nu putem fi prezenți, iar alții nu mă înțeleg pe mine că aplicațiile alea le simplifică viața astfel încât nu e nevoie să facă un efort de memorie să își amintească ce au mâncat ieri. Ah, chiar, eu ce-am mâncat ieri? Uhm, da, îmi amintesc, supa de legume făcută chiar de mine și plăcintă cu vișine de la mama, apoi două felii de pâine cu pastă de linte la pachet cu ardei crud cu pasta ssamjang (e coreeană, să știți) și salată de vinete (făcută tot de mine, pasta de linte a fost cumpărată).

Eh, da, viața acum îmi pare mai complicată și în același timp am viziunea simplificării ei, e doar o chestie de a mă pune pe treabă, dar nu vă voi plictisi cu detaliile de început, eventual nici cu cele de mijloc, rezultatul rămâne de văzut. Nu știu, vouă cum vi se pare viața?

Ți-e frică de timp?

Ți-e cumva frică de timp?

Ți-e frică de noțiuni abstracte?

Ți-e frică de viață?

Ți-e frică de moarte?

Ți-e frică să trăiești?

Ți-e frică să simți?

Îți este, cumva, frică de timp?

Atâtea cuvinte, atâtea moduri de a spune multe lucruri și totuși, nimic, atâtea variante de întâlniri ale unor paralele despre care de la bun început s-a spus că nu se pot întâlni, nu este matematic și nici fizic posibil, dar când te uiți în depărtare, linia orizontului parcă îți spune că viața și moartea, care toată viața au mers paralel, separat, fără vreo legătură aparentă una cu alta, s-au întâlnit.

Spune-mi, ți-e frică să simți că totul este trecător, că spiritul poate o fi nemuritor, dar corpul se stinge puțin câte puțin în fiecare zi?

Spune-mi, chiar crezi că ne naștem doar ca să murim, că trăim oarecum alandala, ca o farsă, jucându-ne mereu de-a v-ați ascunselea cu moartea?

Spune-mi, ce ți-aș putea spune despre timp?

Timpul vine atunci când iei prima respirație avidă de o viață care apare ca o noțiune abstractă, care în aceeași secundă în care ai văzut lumina, te face să vrei să te întorci înapoi în lumea văluitoare din afara timpului în care te-ai găsit un timp, nouă luni sau mai puțin?

Timpul vine peste tine galopând, fără să te întrebe dacă îl primești la masa de Crăciun sau de Paște sau de ziua ta de naștere, sau de nume, sau… într-o zi ca oricare alta, pentru timp toate sunt la fel, nu le deosebește vreuna de alta pentru că el, timpul, știe că mai întâi nu a fost nici găina, nu a fost nici oul, mai întâi nu a fost nimic. Din acel nimic, a apărut un gând datorită prea multei energii existente în spațiu care avea nevoie de o manifestare, explodând, ca o supernovă care te lasă fără suflare, care face să zboare praful universal, plin cu materie care formează galaxii, planete, diverse stele și apoi, forme de materie cu o formă de gândire oarecare. Ai crezut că ai fost tu primul pe pământ? Mai întâi, nu a fost nimeni. Mai întâi, ai fost un gând, apoi am venit și eu, un alt gând, apoi au mai venit și alții cu gândurile lor și împreună am căzut de-acord că vom fi ceva. Ceva ce încă nu știm, ceva ce încă nu am aflat, ceva ce de atâtea milenii încercăm să aflăm. Dacă ne-a ieșit experimentul sau nu. Dacă existăm sau doar suntem unde, plutind, într-o formă ordonată pe Pământ.

Spune-mi, cum te împaci cu gândurile tale despre timp și forma ta trecătoare care, întâmplător, mai că nu se știe cum, a fost numită „om”?

Spune-mi, mi-ai putea vorbi și tu despre timp? Sunt avidă să aflu și alte noțiuni și alte păreri și alte idei întâmplătoare despre creație.

Spune-mi, tu știi care este adevărul sau este și el o noțiune abstractă la fel cum sunt paralelele care se întâlnesc?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp sau te-ai împăcat cu el?

Spune-mi, crezi că timpul există sau l-am inventat noi, cândva, acum nu mai știu cât timp…

Spune-mi, crezi că murim cu adevărat sau e doar o iluzie?

Spune-mi, pe ce ne-am clădit lumea asta muritoare?

Spune-mi, unde se duc amintirile, sentimentele după ce murim?

Spune-mi, tu chiar crezi că murim sau continuăm să existăm într-o altă paradigmă?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp?

Poems, photos and Tumblr

I have many dreams, some I have been keeping with me for many years, not able or ready or brave enough or all of the above to make a reality. One of them is having an exhibition of my own, not as part of a group of artists, like the ones I have had so far. I would choose some of my paintings, ink drawings and photos to display along with my poems and various other writings that I guess would pass as prose, walking hand in hand with my thoughts from some days that inspired me to go on living just as I am. My dream is nothing fancy, but it takes some courage and preparation to give it a material shape. I haven’t yet found that gallery to host it, I want it in some faraway land. Far from home in order to reinvent myself.

While I was dwelling in a muddy mood even though it hasn’t rained in my city lately, although there have been floods around the country, I decided to open an account on Tumblr again. I don’t remember how many years ago I had my first one, so it must really be a long time ago. After careful consideration and browsing, I thought it’s the closest thing to a gallery I can find right now, with the situation being what it is worldwide in regards to what shall not be named even though we have been living with it for more than a year and a half now. This reminds me of Harry Potter and the one whose name shall not be pronounced, I admit I don’t have a clear recollection of the exact words, but it went something like this. Harry Potter always reminds me of the Lord of the rings, don’t ask me why, I don’t know, maybe because I liked both of them quite the same and that is, a lot. Turning fantasy into reality is what I plan on doing when it comes to my work. Wait, can it be called work? I guess it could since I work on my writing and photographs and whatnot, pertaining to the online medium.

I have an affinity for simple things in life, so I like how my “blog” on Tumblr is simple and clear cut, although I wish for a website in order to be able to display my words and images a little bit differently, but that is far from me right now, just as winter is with 41 degrees Celsius having been announced for next week. We’re gonna roast, folks, but what else is new…!?

I found nice poems on Tumblr, I read one in Spanish and realized how much I have forgotten of this language that I haven’t spoken in many years. The image that was side by side with the words was beautiful and inspiring and I really, but really liked that poem, an intense mix of feelings, of sadness and hope. I still wonder why people are sometimes afraid of the more intense feelings that come with life and shy away from reading about them or from feeling them. Am I the weird one for reaching out to them, pulling them close to explore? Anyway, I decided to allow my writings to be exactly about the phases I go through, to express where I’m at a certain stage in my life and it’s always interesting to read older poems and marvel at how I used to be. Reading some poems I wrote back in 1997 brought memories of a city near the mountains, grandma and her friend’s house, where we staying that summer. There was an old, wooden rocking chair I used to absolutely love and a big balcony that had a view of the hills surrounding the city. The apartment was near the train station and you could hear trains coming and going throughout the night, passing on their way while the city was sleeping, preparing to welcome another day, at the dawn of which other trains would be coming, stopping for a short while and then going again, leaving steam behind.

I feel the imperious need to move, but right now, I can’t go where I want and make my dream come true, I have to wait a little longer for the situation to be better, although it feels like I have waited some lifetimes already and hey, don’t let your dreams go to waste, grab them and make them come true, you’ll feel crappy, like I do, if you don’t! (mwaha) I told myself not now, a little later, things will be more in order and I’ll be able to do it. I was just making up excuses to run from myself and the things I thought I couldn’t do, giving up without even trying, blaming myself, finding myself lacking in strength, calling myself all kinds of names for being a coward until one day, something so huge happened that it made me unable to move, I was pinned home, like many others were.

In an attempt to curb my restless self that would like to pack and get on the next plane, I planned my online gallery to transmit my words, images and feelings, ultimately myself. Who is going to look at it? Who is going to read about it? I’m curious to find out and I’m looking forward to reading other people’s words and states of being. I can’t always live like a lone wolf, I need to howl with someone else too, at the moon, although the moon does scare me at times.

Where do writers exist? Where do words play out? Where are images translated into feelings? I guess one could say anywhere as long as there’s someone looking at them.

By the way, my blog on Tumblr (hope you visit, wink wink) here: https://www.tumblr.com/dashboard

I’m good at surviving

or how to stress yourself out… Q_Q

            Among my days spent searching how to better build my future, I started asking myself, like a question that needed immediate answering in order to move on and actually create the projects that would propel me forward: ‘What am I good at?’ I racked my brain for days on end, convinced I didn’t know the answer yet, even though there had been times when I was sure I had found it. I was also convinced the answer would be related to a certain block of abilities that would lead to the definition of a ‘profession’, a path in a certain field I could start following. Well, the answer that came to my question ‘What am I good at?’ came as something that left me somewhere between surprise and shock: ‘I’m good at surviving.’ It came from the depths of my being, depths I had started to investigate in the last months, but still, it took me by surprise so much so that I was left frozen right where I was standing, almost with my mouth hanging open. After some minutes of deep thought and introspection, I realized that indeed, it is so, I am good at surviving, but… aaaa, what does this mean for me, professionally? What do I do with this ‘I’m good at surviving thing?’ Is it a skill I can use, will it tell me what to do, what direction to follow? The heck? What do I do? I think I need another answer.  

            For some time, I couldn’t find another answer in regards to what possibly I could do more than I had already done with my life. I never stopped studying, in my quest to better myself, with that perfectionist side hanging on to me for dear life, but I was convinced I had to do something more, something else, I was sure the answer was somewhere out there, in front of me, some distance away, just waiting for me to see it, grab it and transform it into a sort of life purpose. Boy, was I wrong! I soon found out why.

            What more do I need? What more could I possibly do aside from what I have done so far? True, human beings thrive on challenges, we need to be active in order to advance, to allow our brains to develop more and more since we are here to learn all there is about this experience called ‘life’.

            So… what am I good at, again?

            I made a list in one of my small agendas, the things I like and the things I’m good at. They’re numerouos, if I do say so myself, but I keep circling the same question: what do I do with it? How do I gather everything in one place, one space, one ‘profession’?

            Do I really have to?

            There’s this funny image I saw some years back on social media, with a cat saying something like ‘I’m so stressed out that I don’t remember what I was stressed about and that stresses me out.’

            I’m stressed out from trying to come up with something, like something totally new that I have trouble sleeping, I have taken to drinking lavender tea to calm my excited and rather stupid self. Why do I need to invent something again? Why can’t I go with what I already was? What, do I have to invent myself every few days or months to feel good about myself? Actually, I don’t and it’s very tiresome, so I’ll just stop. Yep, it’s decided, this is what I’m gonna do! I’m going to stop stressing myself out needlessly.

            In all this process I embraked on, I totally forgot that I need to have fun, most of all. Life is fun, always, even when the sky is dark with the storm about to come. Beauty is in the eye of the beholder, so to me, storms look amazing. So why did I forget about it again?

            I’m good at surviving, but I’m not good at putting an end to my stressed out self that wants to destroy my joyous spirit, slowly and with lack of sleep. Thank God it just went after my sleep and not something else! After the rainy days that are said to come, I’ll simply go out more and enjoy spring to the fullest, looking for inspiration in all the places I can reach within a day, so I can go and come back in the evening, sleep in my own bed, writing page after page before going to dream land. I miss the great outdoors, the sound of a stream while enjoying the sun and warmth given by the land, the songs of birds surrounding me, the gentle breeze passing me by, moments of peace without others around, without my neighbors, without car alarms, without the drill from the building not too far away from mine.

            It took me so long to understand that life is simply meant to be lived and that my job is simply to be. Me, and if I don’t know yet who I am, I can simply put aside the layers of who I am not and see what remains, outside the borders of my family, outside of the limits I imposed on myself, a seed waiting to sprout, ready to face the light and even though some stress and pressure is needed to pierce the earth, I’ll find it moist since rain allowed me to grow.

            The greatest gifts come after the greatest storms, the greatest skies are the ones right before a storm, the greatest silence comes after the storm has passed. There is no such thing as chaos, only a network of blocks standing in-between you and you. The mirror is on both sides, reversed, looking down when you would want to look up, so maybe that’s why dreams are sometimes lost, when you don’t know left from right, as your brain hemispheres try to balance themselves out.

            There you go, you’re good at surviving, you’re good at dreaming, you’re good at building, you’re good at walking, these boots were made for hiking, so go conquer the great peaks standing in front of you. Aren’t you curious what’s on the other side?

A new face for my blog

As everything evolves and grows, I thought it was time for my blog to change appearance. I liked the old “face” too, but that orange was becoming too much. I wish I could have found a theme that would have allowed me to set a full picture from Japan, but I liked this theme too much. But no worries, the header photo will continue to change in time with the seasons.
I noticed I haven’t published anything since June, which just goes to show how quickly time passes. I was so busy with projects and work, I didn’t realise I had left so much time pass without a word here. I did read a lot during this time and here are some books I would like to mention:
– Mitch Albom – Tuesdays with Moorie – a book that reads itself, I read in a few hours and cried at the end, it was so beautiful!

– Stephen W. Hawking – A brief history of time – I finally got to read it! It made light in some of my nebulous corners about the universe and I can’t wait to get my hands on other of his books… gotta wait for those discounts from my favorite book website! ~_~

– Natuso Kirino – Out – the book is pretty thick and you would think it would take a while to read it, but this is not the case. I went through it quickly, as I couldn’t wait to find out how it ended. From the beginning, it sucks you into the story and doesn’t let you breathe until the curtain descends at the end. Awesome book!

– Kerri Sakamoto – The electrical field – this was a little harder to read, it was an interesting story as a piece of history and a murder to be solved, but I can’t say it was one of my favorites.

– Yasushi Inoue – The Tea Master – a book I really liked as it allowed me more insight into the tea ceremony and also, into the history of Japan.

– Yasunari Kawabata – The Go Master – some years ago I used to play Go, so I was really curious about this book. I have to say it isn’t one of my favorite books by Kawabata, but then, it’s a detailed rendering of the last match and time of a great Go Master and a younger, modern opponent.

– Rui Zink – Touristic destination – an interesting mix of feelings, lives, happenings with an ending I totally did not expect. A book that makes it clearer that nothing is as it seems.

Until next time, I wish you a great autumn week! 🙂