Încercări de a trăi în minimalism

Nu m-am crezut niciodată o persoană care ar dori să trăiască minimalist. Am fost învățată că trebui să acumulăm cât mai mult din ce am putea avea nevoie, căci… nu se știe niciodată. Astfel, casele noastre au devenit un soi de depozit și cred că se aplică multora din generația mea.

De când am început să colind lumea acum doi ani și să îmi fie de ajuns un troller și un rucsac, că de… dacă se nimerește să fie și munți care se cer urcați e musai să am echipamentul la mine, mi-am dat seama de cât de puține lucruri am de fapt nevoie din tot ce am în casă. Nu aș fi crezut mai acum doi ani jumate că voi dori să îmi dau până și cărțile citite sau cele pe care acum sunt convinsă că nu le voi citi niciodată. Cărțile erau cel mai prețios bun al meu. Apoi, era musai să umplu fiecare colțișor cu câte ceva, de la haine la colecția de ceasuri și pălării la veselă și varii obiecte decorative pe care le mai schimbam în funcție de sezon și stare, când unele intrau în bibliotecă, acoperite de ușile de lemn natur, iar altele ieșeau la iveală ca să am de pe ce șterge praful. Ca să nu mai zic de momentul meu cu pasiunea pentru rame foto care, zău, nu știu de unde a venit și cât de mult încerc acum să scap de ele, căci ocupă atâta spațiu încât mă-ngrozesc.

Nu mai vreau să șterg praful de pe nimic și, totuși, este necesar să îl șterg, unele lucruri aș vrea să le păstrez – puține și câteva, pe majoritatea vreau să le dau. E mai greu să le dai decât să le cumperi, asta e foarte clar și evident după aproape un an de când am început să-mi eliberez casa. E un proces greu și greoi pentru ființă, ființă care se gândește că în același ritm cu lucrurile dă și părțile acelea care se cereau umplute când nu era nimic altceva să le umple pe emoțional. De aici am concluzionat ceea ce era concluzionat deja de ceva timp de psihologie și anume că oamenii acumulează pentru a umple golurile din ei pe care altfel nu le pot umple într-un moment anume sau anume.

Mă bucur să constat că am umplut atâtea goluri care erau în mine încât să vreau să dau și cele mai de preț lucruri ale mele – cărțile. Fiind o persoană studioasă de mică, mereu mi-am imaginat că atunci când nu voi mai fi, voi fi îngropată într-o piramidă de cărți, pierind și ele cu mine, apoi anul trecut mi-am dat seama ce crimă împotriva literaturii aș face dacă le-aș lua pe toate cu mine la plecare, egoistă fiind, așa că am decis ca istoria lor să continue, să își spună poveștile și celor care simt să ia cărți de la mine, de la prieteni la persoane pe care nu le cunosc ci doar le expediez coletul, căci da, le-am scos și la vânzare. Cei 5 lei sau 20 sunt apoi puși în pușculița pentru noua viață pe care o experimentez, sau mai este nouă după doi ani deja de bălăurit prin lume? E drept că am călătorit cu un scop, așa că poate nu se numește bălăurit, dar tot bălăurit explorativ rămâne și deja nu îmi mai pot imagina viața altfel, căci până la urmă, acesta mi-a fost visul de mică – să trăiesc călătorind și să mă mai întorc din când în când acasă, să îmi încarc bateriile și moralul cu mâncarea cunoscută, cu salteaua cunoscută spatelui meu, căci nu toate de peste tot sunt bune, mai ales cu pernele e o problemă, un loc numit acasă unde să îmi trag sufletul după prea mult străin.

N-am crezut că îmi voi da din lucruri și nu le voi duce dorul, că nu îmi vor lipsi. Dar nu le duc dorul și nu îmi lipsesc. Mai mult îmi lipsesc oamenii întâlniți în călătorii, pe unii știind că nu îi voi mai revedea, pe alții știind că îi voi mai revedea din când în când și, astfel, mi-e sufletul plin și gol în același timp, creându-se un echilibru între spațiile a avea și a lăsa să se ducă.

Încerc să trăiesc în minimalismul potrivit mie, un minimalism care vorbește despre toate lucrurile pe care nu le folosesc, acele lucruri inutile mie, dar utile altora, lucrurile care au nevoie să facă un circuit de la magazin la mine apoi la alții pentru a continua să existe până când nu vor mai exista nici ele, uzându-se în timp, la fel ca ființa umană care s-a obișnuit să acumuleze lucruri în loc de viață.

Trăiesc în minimalism și tot mi se pare că am prea multe sute de lucruri de dat încă și abia aștept să își găsească o nouă poveste la altcineva care să aprecieze obiectul, așa cum am făcut și eu până să simt că e momentul să îl dau.

Nu am nevoie de lucruri, am nevoie de experiențe care să îmi vorbească despre un timp petrecut cu viața, cu mine, cu lumea sub formă de natură sau oraș și cu alții. Astfel, am ajuns să constat ce înseamnă adevărata bogăție când pot scoate din păstrarea sufletului amintiri frumoase cu a fost cândva un loc în care m-am simțit așa și am întâlnit pe așa și a fost bine.

Am amintiri în loc de lucruri, am emoții în loc de colecții, am sentimente la prezent în loc de acumulări de trecut.

Încerc să trăiesc în minimalismul vieții materiale și în plinul vieții interioare desfășurate pe linia ritmului bătăilor inimii care se entuziasmează cu un nou bilet de avion sau doar de tren sau cu rezervorul la mașină plin, cu oamenii pe care îi cunoaște, cu cei pe care ar vrea să îi mai țină puțin aproape și cu cei de care știe că trebuie să se despartă.

Trăiesc în minimalismul plin al vieții și îmi e bine.

La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Time management – tot nu am suficient timp

Fiind absolventă a unei facultăți de management, am învățat în cei patru ani și despre time management. Aplic unele metode învățate atunci care s-au dovedit folositoare și eficiente, mai pun la pachet și ce am constatat de-a lungul anilor că funcționează și… ce să vezi, tot nu am timp!

Lucrez pentru mine și asta îmi ocupă tot timpul. Ha ha… Un mare avantaj în a lucra pentru tine găsesc că este posibilitatea de a  îmi lua o zi liberă, sau mai multe, în timpul săptămânii, când majoritatea este la muncă și pleca prin mici călătorii. Nu sunt o persoană extrovertită, așa că îmi place liniștea foarte mult. De fapt, o ador! Păcat că vecinii mei nu au aflat încă asta, sau au aflat și ignoră cu desăvârșire. Mă rog… Într-o zi, atunci când voi fi pregătită să renunț cu totul la unele avantaje oferite de oraș, mă voi muta mai în natură, pe lângă un munte, un deal și un izvor… ceva de genul. Atunci mă gândesc că voi simți trecerea timpului altfel, căci nu voi mai fi într-o fugă continuă de a ajunge în mijlocul naturii din mijlocul orașului super mega aglomerat și zgomotos, fiind deja unde trebuie. Până una alta, mai am atașamente de oraș și aia e.

Având în vedere că tot ceea ce fac, inclusiv profesional, ține de însăși natura mea, de cine sunt și astfel manifest în afară fix cine sunt, nu aș numi muncă ceea ce fac, dar hai să o numim muncă pentru o imagine pe înțelesul tuturor. Fiind foarte pasionată de ceea ce fac, de multe ori nu mă îndur să iau pauze doar ca să casc ochii la vreun film sau ceva care să acorde creierului meu o mega pauză, eventual să fie o comedie ca să nu gândesc absolut deloc, ci doar să fiu. Eu, o comedie bună și râsul. E foarte greu să mă împac cu noțiunea de „timp liber” sau „timp pentru mine”, căci tot ceea ce fac este pentru mine și este timp de calitate cu mine. Mă fascinează descoperirile care mă conduc în crearea conținutului a ceea ce însumează „munca” mea, așa că este greu să mă opresc, cu toate că poate ar fi necesar, din când în când, să găsesc și frâna. Nu pentru mult, ci atât cât este necesar să dau o raită prin parcul de lângă mine (mai des).

Am fost la începutul toamnei în Sighișoara și mi-a plăcut atât de mult, m-am simțit atât de bine, încât cred că aș fi în stare să mă mut acolo! Am stat cinci zile și aș mai fi stat. Am avut și laptopul cu mine, am lucrat, însă m-am simțit plină de energie și odihnită. M-am întors în orașul meu cu forțe noi și cu dor de Sighișoara. Pentru mine, a fost un oraș tare chill.

Foarte greu să împart timpul necesar pentru studiu (da, încă studiez una alta și am cursuri la o facultate din Hong Kong de medicină tradițională chineză – mult de învățat, mult…), practica diverselor arte din est, munca propriu-zisă (cum ar fi articolul pe care îl scriu, dar asta nu e muncă, sau intră în categoria asta… hmmm…), timp pentru pauze, mers la cumpărături, făcut curat și ordine în casă, gătit, spălat vase / rufe și ce mai e de făcut în fiecare zi. Nu știu sincer cum se descurcă alții, dar mie studiul și practica îmi mănâncă mult timp, cu toate că îmi sunt la fel de esențiale precum îmi este aerul și nu mă văd renunțând vreodată.

Mai că mă gândesc că o astfel de viață, plină cu de toate care îmi plac (poate mai puțin să spăl aragazul și faianța – nu mă întrebați de ce, pur și simplu, nu îmi place să fac asta, dar o fac), dă dependență tocmai pentru că vorbește despre ființa mea profundă, despre cine sunt. Mi se pare că înaintez ca un melc și în același timp, mă întreb dacă cineva din afară, uitându-se la cum arată o zi de-a mea, ar spune că înaintez într-un ritm foarte rapid.

Oare au și alții acest gând cum că nu este suficient timp într-o viață despre care nu știm cât de lungă sau de scurtă va fi să facă tot ce și-au propus sau tot ce și-ar dori să facă? Am sute de cărți în bibliotecă și am așa, o ușoară teamă că nu voi reuși să le citesc pe toate având în vedere cum arată programul meu aproape în fiecare zi, minus cele pe care le dedic călătoriilor.

Cât de greu este să împaci tot ce ți-ai dori să faci cu timpul, efectiv, pe care îl ai în fiecare zi, căci noaptea e musai să dormi astfel încât să permiți corpului să se refacă pentru a te putea purta printr-o nouă zi și să aibă grijă să te poarte cât mai energetic prin viață. Nu aveți impresia de ceva ani că timpul s-a comprimat la un moment dat? Parcă, într-o zi, așa… puf, o parte din cele 24 de ore despre care știm că, teoretic, le avem la dispoziție au devenit vreo 16 sau cam așa ceva. Ca să nu mai zic de schimbarea orei care ne dă ritmurile circadiene peste cap, căci nu, nu puteam rămâne sau reîntoarce la un ciclu care să nu se schimbe, am tot găsit scuze să ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de tot ceea ce este natural și ne minunăm de ce totul în jur ni se pare așa de superficial.

În fine, să revin la time management și la faptul că nu mereu mă ajută să pun pe hârtie ce vreau să fac într-o anume zi. Am lista în minte și chiar dacă uneori mă simt bine bifând ceva ce am împlinit, parcă tot mai bine stă dânsa în cap, nu pe hârtie. Știu că unii funcționează bine așa, căci aduc în realitate, în lumea din afară ceea ce este de îndeplinit, dând astfel o formă care, potențial, va duce mai bine la îndeplinirea sarcinilor.

Cred că cele mai mari probleme de time management le-am avut atunci când lucram pentru corporații și mi se părea că ceea ce fac nu are legătură cu mine, cu toate că îmi place partea de management și mă ajută în ceea ce fac și acum, însă nu asta este baza ființei mele. Aveam nevoie să vorbesc despre altceva, să fac altceva, nu să împrăștii și să consum hârtii inutil, dintr-un birou în altul, aveam nevoie să vorbesc despre plante medicinale, despre terapii, despre oameni, despre suferință și o posibilă vindecare și alte alea. Cu toate că simt uneori că timpul îmi scapă și nu par încă a fi capabilă să îl prind de coadă pe hoțoman pur și simplu datorită faptului că îmi pare scurtat și fugit cu câteva ore de la datorie, simt că „lucrând” pentru mine am mult mai mult timp decât atunci când nu făceam ceva care să aibă vreo însemnătate pentru mine. Poate veți spune că e normal să fie așa și poate chiar e normal să fie așa.

Pe de-o parte, am impresia că oamenii au uitat cum să își acorde timp în sensul că societatea e obișnuită să funcționeze de luni până vineri seara la muncă, apoi poate cina în oraș, un eveniment cultural sau ceva cursuri pasionante, apoi weekend, apoi vreo două concedii pe an, poate trei dacă ai noroc, pensie și cam aia e, se duce viața. Poate unii găsesc că e foarte ok să fie așa și le e bine așa, poate sunt alții, ca mine, care au o mare nevoie de libertate în exprimarea ființei lor prin tot ceea ce fac. Poate totul funcționează tocmai pentru că suntem diferiți, eu știu… Și totuși, cu toții ne regăsim în același punct – suntem într-o mare lipsă de timp.

Eu, alții, lumea, noi

Era o vreme când mă scandalizam pentru orice îmi mirosea a nedreptate, de parcă aș fi putut face ceva să schimb starea de fapt a lumii sau să schimb oamenii. După perioada aia intensă în care mă enervam din orice, mi-am dat seama că cel mai ok și indicat ar fi să lucrez cu mine însămi și să mă schimb eu astfel încât să reflectez în lume ceea ce îmi doream. Sunt încă în acest proces pentru că știu că nu pot face altceva și nici nu e rolul sau dreptul meu să schimb lumea și cu atât mai puțin pe alții. Întotdeauna am căutat adevărul, nu mereu l-am găsit, încă îl caut, cred că îmi va lua toată viața, dar a fost o vreme în care nu aveam curajul să mă arăt lumii nu doar pentru cine sunt, dar pentru ce sunt, probabil pentru că habar n-am avut cine și ce sunt multă vreme. Și acum mă mai scandalizez când n-am apă caldă două săptămâni și mă-ntreb dacă ăștia o fac intenționat sau nu, dar lucrez intens cu mine, nu mai zbier în afară.

Am împrumutat de la alții moduri de a fi care credeam că sunt mai bune decât ale mele, am dat altora puterea crezând că nu sunt suficient de bună sau de merituoasă, crezând cu tărie că alții sunt doar pentru că acasă nu mi s-a dat încredere și nu știam ce e aia stimă de sine. Așa erau vremurile, au fost pline de suferință și pentru generațiile dinainte mea, fiecare generație trece printr-o traumă colectivă care, evident, afectează și individualul. Iată că nici noi n-am scăpat, noi ăștia care ne balansăm prin generația anilor 40, căci mai am câteva luni și împlinesc anii ăștia. Uimitor… am ajuns la 40.

Am ajuns la 40 și acum oamenii se miră că mă exprim atât de liber, că puțin îmi pasă de părerile lor, ei, cei care vor să mă vadă mică pentru că așa s-au obișnuit, s-au obișnuit ca ei să aibă puterea, iar atunci când nu le mai hrănesc energia, devin ursuzi și critici, judecători ai vieții mele fără să mă cunoască cu adevărat din simplul motiv că nu m-am arătat până acum. Nu știam, că pot sau că am voie să mă arăt. Asta a început să se întâmple de ceva timp, dar am ales să nu vorbesc despre asta, ascunzând schimbările prin care am trecut și, mai ales, provocările. Nimic nu e ușor când e vorba de a lăsa tipare vechi în urmă și a rescrie unele noi. Zici că mori, dar nu mori, zici că te sufoci de frică, dar nu te sufoci, doar te descoperi sub multe straturi care nu erai tu dar așa credeai, când într-o zi, deodată, îți dai seama că ai devenit arheolog. Era un vis de-al meu când eram mică, să devin arheolog, poate pentru că tata era profesor de istorie și geografie, cine știe… de unde mi-a venit visul ăla, nu-mi mai amintesc.

Cu toții ne confruntăm, la un moment dat, fără să realizăm cu o criză de identitate și încotro s-o luăm. Majoritatea rămâne la zona cunoscută, nu deranjează prea mult apele ciclurilor prin care trece, chiar dacă nu simte că există împlinire, măcar e știut și nu prezintă prea multe riscuri, căci nu, ne dorim o viață liniștită chiar și atunci când înjurăm the status quo.

Cei care își arată adevărul sunt fie adulați, fie urâți, fie apreciați, fie înjurați, o spun din experiență, cu toate că nimic din ce am înșirat nu e real, căci oamenii nu se adulează decât pe sine, nu se urăsc decât pe sine, chestiile astea sentimentale nu au, de obicei, legătură cu alții decât dacă ești absolut conștient de tine, ori oamenii nu prea sunt conștienți. Oamenii dorm și visează că sunt. Uneori, am impresia că sunt dintr-un cu totul alt film decât majoritatea lumii care trăiește în același timp cu mine pe acest pământ.

Ajungi să ți se vorbească despre expunerea publică și cum mai bine să nu o faci, căci te expui aiurea la tot felul de chestii și mai bine taci, dar totuși vorbește, căci ești autentică, spus așa, pe un ton foarte cunoscător de personaj a cărei călătorie inițiatică deja s-a încheiat și vorbește de pe un piedestal pe care singur s-a pus. Îmi amintesc și acum vorbele unuia dintre profesorii mei în ale „spiritualului” pe când eram în liceu – „Cel mai groaznic e egoul spiritual, să ai grijă mare cu oamenii ăștia, sunt periculoși!” Mă duc astfel înapoi la articolul anterior cu titlul „Are we really spiritual?” Mare comedie și asta!

Du-ți luptele în liniște și treci prin provocări liniștit, că și-așa nu poți schimba nimic și cu chestia asta nu mai sunt de-acord, căci dacă nimeni nu zice nimic, tot nicăieri n-ajungem. Schimbările cele mai mari se produc în liniște, e drept, nu e nevoie să trâmbițezi și să anunți pe absolut toată lumea, dar unele concluzii din propriile experiențe merită spuse, poate ajută pe cineva care trece prin ce ai trecut și tu și găsește o oarecare inspirație sau, cel puțin, puterea pentru încă o zi de a merge înainte.

De ce să mă ascund? Ca să-ți fie comod? Nu, nu sunt de acord cu zona de confort! Nothing ever grows there, așa că ieși, hai la lumină, lasă cochilia în urmă că nu te mai încape. Cere-ți drepturile de a te exprima, fără violență, evident, dar exprimă-te, păstrând respectul pentru toate celelalte ființe umane, chiar dacă nu te respectă la rândul lor. Foarte puțini vor înțelege drumurile nebătute pe care ai decis să le urmezi, dar prea puțin contează, căci nu e drumul lor, deschizătorii de drumuri mai mereu au fost puși la zid, cei autentici, că așa, mulți au gura mare și pentru că e îmbrăcat în culori frumoase, poleite cu ceva atrăgător, în engleză se numește „fools’ gold”, lumea se va uita la ce va ieși din gura persoanei respective luând de bun absolut orice, fără a gândi prea mult dacă așa e sau nu. Am uitat să gândim pentru noi, îi lăsăm pe alții să o facă pentru că e mai ușor. Luăm părerile altora ca și cum ar fi ale noastre, fără a avea propriile noastre păreri, căci să gândim e treabă foarte grea și sunt doar foarte puțini cei care construiesc cu adevărat lumea.

Ți se pare că scriu lucruri nepoliticoase? Nu, știu că ești de acord cu mine, căci energia asta se simte la nivel colectiv, nu mai e ceva individual, simțim cu toții că trecem printr-o schimbare, dar prea puțini știu să și interpreteze ce simt, majoritatea doar simte o neliniște pe care nu știe cum să și-o explice, o furie care nu exista înainte, nevoia de a face ceva, dar habar n-are ce, așa că doar dă din gură și devine agresivă. Bineînețeles, nu toți, dar destui.

Lumea se schimbă, are posibilitatea de a își intra în drepturi, dar a uitat cum e să și le ceară, a și uitat că le are, atât de îndoctrinată e cu fuga după mâine și tot ce e material, de parcă materialul are vreo legătură cu interiorul luat de la exterior la interior. Conexiunea corectă e de la interior la exterior, exteriorul va reflecta interiorul, dar până și asta a fost uitat. Nu-i nimic, uitat să fie! Cândva, peste mii de ani, vom fi găsiți de civilizații extraterestre ca ultimele rămășițe ale civilizației pământene, praful se va alege de noi și, într-adevăr, doar praful se alege de corpurile noastre, nu suntem nemuritori și tocmai asta uită oamenii prea des și doar trăiesc cu regrete.

Poate nu ne-ar prinde rău să scoatem capul din nisip și să ne uităm la noi. Doar așa, for fun, poate vom găsi ceva ce nu știam că există în noi – un om.

Going back to basics

Am un cont de Instagram pentru că îmi place să îi urmăresc pe unii alții și pentru că, uneori, îmi place să împărtășesc. L-am creat în ideea ca mai mulți să afle despre canalul meu de YouTube și de bloguri, știți voi, locurile astea unde-mi împărtășesc adevărul. E doar al meu, e doar perspectiva mea, nu e musai să mai rezoneze și cu alții, dar dacă asta se întâmplă cumva, mă bucur, înseamnă că se mai ivește cineva, arar ce-i drept, cu care să mai schimb o impresie, să mai aflu o perspectivă, să mă mai îmbogățesc nițel cu ceea ce eu nu am, dar au alții de dăruit. Așa, îmi măresc orizontul interior, cel al cunoașterii. Știți că sunt maniacă cu studiul necunoscutului.

Ce mă irită însă pe Instagram este cum, uneori, la câteva secunde după ce am postat o poză, pac!, apare un comentariu gen „send pic to…” Apăi, să trăiești tu bine! Nu că m-ar interesa prea mult și șterg genul ăsta de comentarii imediat și fără să verific nimic, gen ce tip de cont ar fi. Apoi, mai sunt acele „message requests” pentru „brand ambassadors” în condițiile în care aceste cereri le primeam, cândva, pe un cont privat, că așa era contul ăla al meu. Mai și ziceau – „We think you would be perfect for us!” Aha, da, sigur, că ai și văzut ce postam și cine sunt. Riiiiight. Corect și pe mai departe.

Când s-a transformat lumea într-o societate strict de consum, nu îmi pot da seama. S-a produs așa… încet, tiptil, mai că nu ne-am dat seama când omul deșteptus s-a transformat în omul iluminatus de lampă chic, ultimul trend al comerțului în floare, PR și alte alea. Sunt de acord că lumea nu are cum să afle de tine dacă nu investești în marketing, PR bun, produs sau serviciu de calitate, dar chestiile astea cu comentariile – ah, mă scuzi, de ce ți-aș trimite pozele pentru contul tău să ți-l clădești din al meu și ale altora? O fi încă un trend pe care nu îl înțeleg. Dar… tu de ce nu pui pozele tale? Chiar dacă e doar o umbră mai nu știu cum, măcar ești original când pozezi două paralele care se întâlnesc în noapte.

Iar nu înțeleg cum de am ajuns așa departe de autenticitate încât habar nu avem cine suntem. Nu, nu vreau să mă calmez! De fapt, nici nu sunt supărată, doar mi-am cam pierdut speranța că umanitatea va fi pălită de faptul că habar nu are cine este. Așa nu mă regăsesc în lumea care nici măcar nu se caută. E greu să pornești la drum, știu. E greu să construiești ceva din nimic, știu și asta și fiecare face ce poate. Fiecare om de pe planeta asta frumoasă și năpăstuită, urale și confetii că încă ne mai suportă ignoranța, trece prin câte ceva în fiecare zi. Fiecare are câte o poveste. Da, băi nene… fiecare are câte o poveste și tocmai de aceea e atât de important să știi măcar cine ești, nu să muncești zi și noapte să devii cineva conform unui trend. Ia ce ai nevoie din „noutatea” momentului pentru a ajunge la oamenii la care ai nevoie să ajungi, dar fă-o „original”. Dă-te după ultima modă fiind tu și dă-i pe toți pe spate creând a new fashion, că tot ne place să fim internaționali și să vorbim în mai multe limbi. Bună chestie și asta, ne mai pune rotițele neuroplasticității în mișcare puțin. Cheamă-ți tribul la tine, dar ai grijă să știi cine ești înainte să o faci altfel, pe parcurs, se vor prinde ei că habar n-ai și te vor lăsa în urmă, ba se vor mai uita și urât la tine că le-ai pierdut timpul degeaba.

Cum ar fi să fim, fiecare, propriul nostru trend? Parcă am o inspirație că lumea ar fi mult mai mișto. Am număra numai oi colorate în loc de un culoar monoton. Nu zic, sunt mulți „originali” pe lumea asta, dar ce te faci cu restul care atunci când cineva le pune întrebarea „Cine ești?” răspund cu numele, adresa, diploma de facultate, jobul și alte d-astea, în loc să spună măcar, simplu, „om”. Înțelegeți ce vreau să zic?

Alergăm ca nebunii după iluzii în loc să stăm în liniște, cu noi, măcar 5 minute în fiecare zi. Da, în fiecare zi! Dar ca să se întâmple asta, ar fi necesar ca oamenii să se caute, ori oamenii, în marea lor majoritate, fug de ei înșiși ca de dracu și mai plantează și usturoi, aduc apă sfințită de la Bobotează și își pun cruci în casă, fiindu-le frică să se uite la propria imagine în oglindă. Astfel, unii se acoperă cu tot felul de măști, mai scumpe sau mai ieftine, dar cert e că… la un moment dat, nu se mai văd.

Așa purcede lumea în adormire. Magnific! Și noi, ăștia, care căutăm a ne trezi, adică a ne căuta, a afla cine suntem ne cam pierdem în mulțime. Nu zic că suntem mai speciali decât cei cu măști, sau poate zic? Nu m-am hotărât încă, vă zic mai încolo ce și cum.

E greu să te cauți, știu, căci de cele mai multe ori, la început, nu prea îți place ce găsești în tine și ești foarte tentat să renunți, dar unii își fac curaj să meargă înainte, știind că premiul pentru activitate este viața însăși, nu umbrele pe care le luăm ca fiind formă cu numele de viață.

Ne dăm viața pe iluzii și ne construim castele când suntem doar pământ.

Am avut chef să scriu, mulțumiri celor care postează comentarii tâmpite pe Instagram. Na, că nici limbajul nu-mi mai e ce a fost, am dat-o în cuvinte care separă și așa m-am separat și eu… trăim într-o lume duală, căutându-ne pe noi. 2 în 1. Mișto!

Mi-era dor de lucrurile simple

Mi-era dor de lucrurile simple, de vederile cu fotografii din anii trecuți, acum mai bine de 30 de ani când eram mică și lumea era altfel. Și eu eram altfel. Atunci eram un copil, acum sunt un adult cu responsabilități, în primul rând față de mine, apoi față de toți oamenii de pe planeta asta și față de planetă în sine și față de tot universul ăsta, dacă e să fiu sinceră. Cam așa se simte. Cam așa se simte viața pe care am reușit să o facem complicată, ea fiind foarte simplă, la bază.

Acum sute de ani mă gândesc că oamenii știau mai bine decât noi să răspundă la întrebarea „Cine sunt?”. Noi, eventual ne scoatem telefonul să ne verificăm datele, adresa, certificările, familia, Facebook, Instagram și alte alea ca să putem răspunde.

Mi-e dor de lucrurile simple și, totuși, stă în puterea mea să îmi schimb viața. Nimic nu e complicat pe lumea asta, până și să te naști e o chestiune simplă, de medicină, că se mai complică… eh, da, se mai întâmplă atunci când o parte din tine ar vrea să rămână-năuntru, că de… deja știi că la un moment dat, viața va deveni complicată. Moartea e și mai simplă, ca noțiune, uneori poate fi dureroasă. Auzi (că nu pot scrie acum… citești? E clar că citești, ce naiba!), da’ tu știi cine ești? În afara tuturor complicăciunilor astea de nume, adresă, dată de naștere, serie și număr de buletin (ah, pardon, carte de identitate…), școală, job, familie, comunitate, trendul x și zero, căci cine știe la ce nume de generație am ajuns acum, sunt în urmă cu chestiile astea… Apropo, eu sunt generația aia cu cheia la gât. Aveam o cutiuță lunguiață albă, scria ceva roșu cu negru pe ea, avea un șnur în dotare și mi-o atârna mama de gât. După școală, uneori, mă duceam la bunica, la o stație de metrou distanță, plecam cu cheia de gât că mama muncea ca nebuna să pună mâncare pe masă și de Crăciun primeam două portocale, câteva bomboane și când au apărut aparatele pentru casete video, primeam o casetă video cu un desen de la Disney. Și totuși, viața era mai simplă atunci. Acum, îi punem nșpe mii de pompoane și îi găsim nume care să sune nu știu cum, dar greu de pronunțat oricum, inteligența e noua aroganță și stai, că nu e bine, tre’ să mă-ntorc înapoi, că judec și nu e bine. Karma, mă-nțelegi, nu altceva!

Viața era simplă cândva. Când ne-am născut, cu siguranță viața părea sau chiar era simplă – ne era foame, aveam nevoie de somn, de ceva căldură și eventual o îmbrățișare ca să nu rămânem nedezvoltați pe latura inteligenței emoționale și… nu știu, mi-a scăpat ceva? Ah, eventual o jucărie care să zăngăne și cam atât. Da, viața era simplă atunci. La fel cum viața pare simplă în cărțile poștale de demult.

Avem o tendință fantastică de a ne complica viața, pe noi înșine, ca un act sabotor în plină dezordine sub luna plină care revine ciclic să ne deranjeze, căci astrele, mă-nțelegi, au o influență mai fastă sau mai nefastă (eu cred în ele, dar oricum, nu despre asta e vorba), ne băgăm toate datele, de la ce am mâncat, câtă apă am băut, câte calorii am dat deoparte în același timp cu celulele care s-au dat leșinate, la vrute și nevrute mai mult sau mai puțin esențiale vieții în tot felul de aplicații și progrămele fără de care, aparent, nu se mai poate trăi și atunci când spun că nu folosesc așa ceva, unii se uită ciudat și zic că sunt înapoi cu vremurile, dar eu nu înțeleg totuși de ce nu ne putem asculta corpul și de ce nu putem fi prezenți, iar alții nu mă înțeleg pe mine că aplicațiile alea le simplifică viața astfel încât nu e nevoie să facă un efort de memorie să își amintească ce au mâncat ieri. Ah, chiar, eu ce-am mâncat ieri? Uhm, da, îmi amintesc, supa de legume făcută chiar de mine și plăcintă cu vișine de la mama, apoi două felii de pâine cu pastă de linte la pachet cu ardei crud cu pasta ssamjang (e coreeană, să știți) și salată de vinete (făcută tot de mine, pasta de linte a fost cumpărată).

Eh, da, viața acum îmi pare mai complicată și în același timp am viziunea simplificării ei, e doar o chestie de a mă pune pe treabă, dar nu vă voi plictisi cu detaliile de început, eventual nici cu cele de mijloc, rezultatul rămâne de văzut. Nu știu, vouă cum vi se pare viața?

Timp cu tine

Uneori, simți nevoia să iei o pauză și să îți dedici timp doar ție, fără contact cu lumea exterioară. Acestă alegere nu se numește egoism.

Uneori, simți nevoia să stai doar tu cu tine fără să spui prea multe celor din jur, vorbe fără importanță, despre vreme, planuri de viitor, cum au crescut prețurile, ce-a mai făcut fiecare în timpul în care nu ați mai vorbit, uneori pur și simplu, nu simți să împărtășești nimic cu nimeni pentru că totul se petrece mereu, în interior și chiar dacă mai apar probleme și provocări din când în când, nu simți nevoia să împrăștii prea mult în afară pentru că îți sunt suficiente resursele interioare și ce rost ar avea să îți împrăștii energia peste tot, să te obosești inutil primind câte un „aoleu” și „vai”, „hai c-o să treacă”, „hai că poți”, etc. și apoi, după ceva timp, să fii întrebat ce mai faci, cum mai ești, situația care mai e și să petreci alt timp inutil explicând ce s-a mai întâmplat, dacă și cum s-a rezolvat, etc. Nici asta nu se numește egoism, se numește să fii suficient de înțelept și să ai suficientă putere să nu te mai plângi, ci să treci echilibrat și liniștit prin provocare. Așa ai mai multe șanse de izbândă decât dacă ți-ai pierde energia aiurea, împărtășind cuvinte-n vânt.

Să împărtășești cu prieteni apropiați ce ți se întâmplă este altceva, cu oameni care înțeleg că provocarea a venit doar să te învețe ceva, că nu e aici să te doboare decât dacă tu alegi că așa va fi, decât dacă tu alegi că nu ai suficiente resurse interioare pentru a vedea clar ce se întâmplă și nu ai suficientă înțelepciune dată de prezența în acum să te descurci. Bineînțeles că poți împărtăși (împărtăși, nu împărți) ce ți se întâmplă cu cei care cred în aceleași lucruri ca și tine, cum ar fi că toată viața e o școală și, ca la orice școală, ai lecții. Mereu trecem prin lecții, atâta timp cât trăim, învățăm. De asta am venit aici. Altfel, cei care cred că viața e o luptă și că viața are ceva personal cu ei doar pentru că există și e pornită să le facă rău, e mai greu să împărtășești pentru că perspectiva lor vine din valea plângerii și atunci când le spui că tu nu crezi că viața a venit înadins cu provocări spre tine pentru a-ți face rău, se uită la tine ca și cum ai fi luat-o razna, bineînețeles, prin prisma credinței că negi năpasta și ești cam amorțit de durere, iar atunci când spui că te bucuri chiar că, uite, ai mai rezolvat o rană din trecut cu ocazia asta, dar vai cum, năpasta… se vor uita și mai chiorâș la tine și vor zice că ai luat-o razna.

Ei, da, lumea se cam împarte conform perspectivelor pe care alegem să le avem, cu toate că lumea nu are nevoie să fie împărțită, căci oricum nu este despărțită, dar asta e, se mai întâmplă, fiecare e pe drumul propriei perspective despre viață care se mai schimbă cu trecerea anilor și acumularea experiențelor și învățarea lecțiilor… sau nu.

Cert este că uneori, pur și simplu, ai nevoie de timp pentru tine. Ai nevoie să iei o pauză de la oameni, de la prea multe vorbe spuse doar ca să umpli spații care altfel ar fi considerate moarte între prietenii, ai nevoie să iei o pauză de la procesul creativo-artistic ca să poți reveni cu energii noi și mai vioi și e foarte ok să faci toate astea fără să dai prea multe explicații sau deloc de ce ai dispărut de pe harta celor care vorbeau mai mult, se deschideau mai mult, ca și tine la un moment dat, pur și simplu, nu mai simți să spui multe pentru că nu mai e atâta tumult în tine și pentru că nu mai e atâta tumult în tine, nu mai e nici în jur, cu toate că nu toți înțeleg asta, mai sunt unii care simt nevoia să se războiască în exterior ca o manifestare a interiorului și dacă nu ești cu ei, activând ca orice nedreptate de pe lumea asta să își afle rezolvarea, ești împotriva lor, chiar și atunci când le comunici că doar vezi lumea altfel și că agresiunea, de orice natură ar fi, fizică, verbală sau gândită nu ți se mai potrivește cu toate că înțelegi, ai fost și tu cândva așa, scoteai sabia la iveală gata să tai capul oricui îndrăznea să încalce drepturile omului, dar cu trecerea anilor, ți-ai dat seama că nu te duce nicăieri, să fii justițiar, că lumea nu o poți schimba decât schimbându-te pe tine și ăsta e doar adevărul tău, poate nu rezonează și alții cu asta, dar cert e că unii oameni din cercul tău interior nu pot accepta schimbarea și nu îți mai vorbesc și nu te mai caută și nu îți mai răspund la telefon. Astfel îți dai seama cât de mult te-ai schimbat, după cum mai rezonezi cu cei din jur, sau nu, după cum mai poți comunica cu ei sau nu, după cum pleacă, rând pe rând și vin alții care, acum, au aceeași perspectivă de viață ca și tine. Și ei vor sta mai puțin sau mai mult în viața ta.

Asta e, timpul cu tine face minuni și asta nu se numește egoism. E timpul pe care îndrăznești să ți-l acorzi fără să dai explicații nimănui de ce ai decis să îți schimbi viața, să trăiești conform propriilor credințe, nu a celor impuse de societate de secole, milenii sau poate și mai mult, că nu crezi fără a cerceta dacă e adevărat pentru tine sau nu, ce și cum simți în ființa ta, e timpul să te iubești nițel mai mult. Oricum, viața nu o trăiește nimeni pentru tine, oameni se vor găsi care să te judece că nu ești perfect sau că ești perfect, nu prea e cale de mijloc cu chestia asta și ai decis să faci pace cu asta, cu faptul că orice ai face, nu vei mulțumi mai pe nimeni, în fond și în definitv, trăiești doar pentru tine. Mâna sus pentru timpul cu tine, fără ca asta să se numească egoism.

A fi sau a nu fi o tehnologie disruptiva?

Tehnologia disruptiva e definita, foarte simplu, ca fiind una care urmeaza sa schimbe total regulile in domeniul propriu. Un game-changer.

La baza, e o chestie de marketing, un model de afaceri, un mod de a gandi pentru a fi cu un pas inaintea celorlalti, a fi, practic, unic pe piata cu ceva. A veni in intampinarea nevoilor consumatorilor inainte ca acestia sa stie ca au nevoie de ceea ce oferi. O surpriza. Ceva atat de bine gandit, incat te lasa, de cele mai multe ori – WoW!

Pentru cei interesati sa afle mai multe despre aceasta inovatie disruptiva, sau ‘disruptive innovation’, ca na, pare a suna mai bine in engleza, atasez link catre un articol interesant de pe Startup Café.

Ce pot invata cei foarte mari de la cei extrem de mici – Lectii de business pe care gigantii nu le stapanesc uneori

Eu, sincer, de ieri ma tot gandesc cum ar fi sa devii o tehnologie disruptiva pentru tine? Suna ciudat? Da, poate formularea e putin aiurita, in timp ce prin minte se fac nenumarate conexiuni si zboara ganduri la tot felul si soiul de citate gasite de-a lungul anilor, intelepciunea milenara si foarte simpla, care in mod ciudat, ni se pare greu de digerat – ne putem reinventa oricand. Simplu. In fiecare secunda e o sansa de a porni totul de la zero, de a crea o alta versiune a noastra care sa ne placa mai mult si cu care sa avansam intr-o directie care sa ni se potriveasca mai bine. Ne putem reinventa oricand, creand cea mai buna versiune a noastra. Putem fi o tehnologie disruptiva in propria noastra viata, in forul nostru interior.

Am vazut cum poate o inovatie disruptiva sa schimbe regulile jocului total si complet si sa ii lase pe majoritatea cu gura cascata si inghitind praf, ametiti de viteza cu care s-a lansat compania “disruptiva”. Bineinteles, tehnologie / inovatie disruptiva poate fi de la un soft cum nu s-a mai vazut, la un produs extraordinar de megafragilistic, la schimbarea modului in care gandim sau percepem lumea si toate astea pornesc de unde? Din interior, evident. Tot din noi, de la acel nivel unde s-a aprins o flacara, de unde au iesit scantei, unde au aparut fulgere mai apoi si cineva si-a zis: ‘Vreau sa fac asta. Cum sa fac asta? Aha, voi face asa, apoi ma voi duce intr-acolo ca mai apoi sa ma indrept acolo.’ Si tot asa.

Tehnologiile disruptive au creat mereu si cu siguranta, vor continua sa creeze noi epoci, noi moduri de a fi, influenteaza masele si uneori, ofera si altora un scop, o schimbare, s-ar putea spune chiar o beatitudine, o stare de bine, un je ne sais quoi. Datorita acestor tehnologii disruptive s-au creat alte moduri de a fi ale omului de-a lungul secolelor si mi se pare fascinant cum am evoluat si evoluam datorita lor. Mi se pare la fel de interesant cum mereu cautam lucruri exterioare noua, cand raspunsurile si resursele toate sunt in interior.

Cred ca sunt putini cei care au in ei puterea de a isi asuma o tehnologie disruptiva. De la ei se porneste o revolutie atat interioara, cat si exterioara si asta e o mare responsabilitate. Mi se pare ca ei sunt pionierii erelor si ca avem de invatat de la ei. Ma gandeam in treacat cat de mult ne-a apropriat, dar si indepartat tehnologia. Daca o folosesti cu masura, e un aliat de nadejde, daca o folosesti in exces, te poate indeparta atat de mult de tine si de ceilalti, incat ajungi efectiv izolat de toti si de toate, cum sunt cazuri in Japonia. S-au facut filme, anime-uri, s-au scris manga pe tema asta.

De ce nu ne putem asuma fiecare o tehnologie disruptiva pentru propria noastra fiinta? Avem niste programe bine elaborate de autosabotaj si tipare distructive. Va las cu un video despre care v-am mai vorbit, o tipa care mi-a placut cum a pus problema.

The Secret to Self-Motivation

Vrem solutii rapide

Vrem solutii rapide, dar nu suntem dispusi sa investim.

Nici mie nu imi era prea clar despre ce e vorba in chestia asta, dar am aflat acum doi ani. Sau cred ca se fac aproape trei. Relativitatea timpului uneori ma ucide, iar amintirile mi se naruie, totul devine un mix si un terci in care totul e la comun. Ca sa mai adaugi lucruri noi, mai trebuie sa si uiti. Si iar am folosit un “trebuie”.

In 2014 vroiam sa fac mai multe cursuri si sa ajung in Thailanda la Maestrul de Nei Kung. Le-am facut pe toate, insa mai intai am trecut printr-un intreg proces de a face rost de bani. In Thailanda urma sa mergem in martie, in decembrie a fost un curs in Bulgaria, iar ulterior, a mai fost unul in Bucuresti. Iar eu, in fiecare zi, mergeam la sala la practica unor arte martiale. Am invatat multe atunci. Printre care, am aflat ca putem trai la fel de bine, ba chiar mai bine, in afara timpului liniar cu care suntem obisnuiti.

Initial, am spus ca nu merg in Thailanda ca nu am bani si nici nu am cum sa fac rost de ei la timp si nu am bani nici de celelalte. Asta se intampla in ultima saptamana a lui noiembrie 2014. Dupa cateva zile de zbucium, zile in care profesorul de la sala imi tot spunea – “Noi stim ca vei merge cu noi la Maestru, stai linistita. Toate se vor aranja atunci cand vei hotari sa mergi. Atunci cand nu vei mai trai in timpul liniar.” Mi se parea cumva ca imi spune ca ar fi necesar sa ies in afara timpului si sa imi permit sa am o alta viziune asupra lumii, o alta perceptie a mea, a fiintei mele si a realitatii in care am ales sa traiesc. Atunci, mi se parea ceva absurd si de domeniul fantasticului, cu toate ca citisem mai multe despre asta si vazusem varii documentare – stiintifice, de altfel – care vorbeau de posibilitatea iesirii in afara timpului, cu totii fiind de acord ca timpul este o notiune creata de oameni pentru a putea exista.

Am spus ca merg si la cursuri si in Thailanda chiar in ultimele zile ale lunii noiembrie, insa nu stiam de unde voi avea banii necesari sa o si fac. Uimitor sau nu, socant sau nu, am primit o propunere de colaborare de la o editura din Canada – am tradus pentru ei multe carti vreun an jumate si a fost exact ce am avut nevoie atunci. Au aparut multi elevi si am predat multora engleza si franceza in perioada aia, am mai vandut fotografii pe Artfinder si am avut de lucru pe platforma UpWork, cea pentru liberi profesionisti. Aveam totul programat la secunda si jonglam cu mai multe job-uri in acelasi timp. Daca ar fi sa ma intrebati acum cum de-am reusit sa am atatea de facut si sa rezist, in conditiile in care nu mai dormeam si mancam daca apucam, ce apucam, cand apucam… foarte rar, nu stiu cum am rezistat. Mai ales ca, pe 7 decembrie 2014 a murit tata. Si nici atunci nu m-am oprit din munca, aveam nevoie de asta. Am racit ingrozitor si vreo doua saptamani am zacut acasa, cu febra 38-39, imi aducea o prietena supa si imi mai plimba cainele, mai venea si mama cand putea, jongla si ea cu mai multe. A fost greu. Insa atunci am aflat cele mai multe lucruri despre mine. Atunci am avut mai multe probleme de sanatate, dar cumva, nu m-am gandit prea mult la ele. Nu le-am dat importanta, aveam un tel maret – eu trebuia sa ajung in Thailanda.

Atunci am aflat ca se poate trai si altfel, ca poti avea ce iti doresti daca iti doresti suficient de mult si esti dispus sa lucrezi pentru asta. Am aflat ca totul se reduce la lucrul cu sinele si ai cat crezi ca meriti si esti capabil sa primesti. Am aflat ca atunci cand ai un scop bine definit, e adevarat ca tot universul conspira sa te ajute sa ajungi acolo. E un citat care imi place mult si care spune cam asa: daca nu stii unde mergi, orice drum te va duce acolo.

Vrem solutii rapide, insa nu suntem dispusi sa investim in noi. Vrem sa fim frumoase si tinere peste noapte, dar nu ne gandim ca poate fi un proces de durata, ca e nevoie de timp, ca nu e doar de suprafata, ca nu tine doar de ce aplici la exterior, ca e necesar sa lucrezi si la interior. Ca e necesar sa schimbi ceva cu viata ta. Vrem sa fim bogati, insa nu suntem dispusi sa dedicam timpul si sa implicam resursele necesare sa ajungem acolo. Pana intr-o zi cand ne oprim si luam o hotarare – ori o facem, ori ba. Si e posibil sa ne apucam, sa facem pasi inspre si pe cale, dar sa renuntam.

Suntem tentati sa dam vina pe evenimente exterioare noua si pe cei din jur pentru incapacitatea noastra de a ramane pe cale. Scriam ieri ca nu e usor la inceput, nu e usor nici pe la mijloc si e posibil sa nu fie usor mai mult timp. Sau e doar perceptia noastra ca nu e usor si sta in puterea noastra sa hotaram cat de usor sau greu ne este. Am gasit ieri un citat in cartea pe care o citesc care mi-a placut maxim:

“Afacerile vor constitui religia planetei, religia religiilor. In afaceri, mai mult decat in manastiri, moschee sau idoli, oamenii depun un efort sisific, pentru a atinge cele mai inalte niveluri de responsabilitate. Numai in afaceri adversitatea si dificultatea sunt preschimbate intr-un propulsor angrenat in calatoria spre libertate. In zgarie-norii multinationalelor, in temple ale finantelor, mai mult decat in sinagogi si manastiri, oamenii incearca sa faca posibilul imposibil: sa-si rastoarne viziunea… sa-si schimbe destinul.”

Stefano Elio D’Anna – “Scoala Zeilor”

Acum ceva timp m-am razvratit impotriva acestei idei. Nu o intelegeam si mi se parea impotriva credintelor mele. Nu intelegeam prea bine cum s-ar lega afacerile cu dezvoltarea mea. Evolutia mea sau dezvoltarea mea personala, cum vreti sa-i spuneti. Am ales insa altceva pentru mine fata de ce traisem pana atunci. Acum un an am ales sa fiu altfel decat fusesem pana atunci, insa nici anul trecut nu am inteles exact despre ce e vorba si e posibil sa nu fi inteles pe deplin nici acum. Am inceput sa inteleg cand am inceput sa simt altfel si sa se intample lucruri. Atunci cand, pentru prima oara in viata, mi-am permis sa ma deschid mai mult si sa raman constanta in ceea ce fac. Atunci cand am hotarat sa investesc tot ce am in mine. Si nu ma refer aici la resurse materiale.

Daca vrem doar solutii rapide, tot ce vom obtine va fi ceva de mantuiala, nu va dura. Toate se vor prabusi ca niste castele de carti imaginare. Vrem solutii rapide intr-o lume care ni se pare ca se invarte mult prea rapid fata de ce poate duce forma noastra umana. Si eu mai am uneori senzatia ca nu voi avea suficient timp pentru tot ce vreau sa fac sau sa realizez in viata asta, sa citesc sau sa vad. Vrem solutii rapide pentru a evita sa traim clipa de acum, singura clipa care ne aduce ceva cu adevarat. Prezentul e delegat unui timp imaginar, e ca ceva de neatins. Ne definim prin trecut si ne dedicam cu ardoare viitorului, uitand ca puterea sta in clipa de acum. In hotararea pe care o iei acum. Suntem tentati sa amanam multe pentru o siguranta aparenta ca maine va fi un moment mai bun.

Vrem solutii rapide pentru o viata care e menita sa dainuie.

Când viața a devenit un „trebuie”

De ceva timp îmi tot spun că trebuie să mă opresc din alergat, am cam obosit și simt nevoia de un răgaz. Alerg de când pot ține minte… alerg si alerg și caut ceva. Acel ceva nu a fost foarte clar până de curând, căutam tot felul de împliniri profesionale, gândidu-mă că prin ele mă voi simți împlinită sufletește. Aiurea și aiureli care au durat mulți ani. Zăpăceala asta și zvârcoleala sufletului meu, în căutarea acestei „împliniri” nu au dus decât la frustrări, anxietate, nemulțumire, nefericire. Nu mai găseam nicio bucurie în nimic, cu atât mai puțin, în mine.

Într-o zi, mi-am dat seama că alerg degeaba. Îmi tot făceam planuri de călătorie, puneam la înaintare marea mea pasiune pentru călătorii și tot încercam să găsesc rezidențe de artă în alte țări. Bineînțeles, plătite cap-coadă, căci bani să merg la o rezidență unde ar trebui să acopăr eu tot, nu am. Mă gândeam chiar să îmi găsesc ceva de lucru, preferabil prin Asia, ideal, Japonia. Nu s-a întâmplat nici să fiu acceptată la o rezidență „fully covered”, nici să găsesc ceva de lucru. Atunci m-am supărat, acum însă înțeleg de ce s-a întâmplat așa și mă bucur. Acum știu de ce trebuia să rămân pe-aici. De fapt, nu trebuie să plec nicăieri ca să mă regăsesc, o pot face oriunde, chiar și pe balconul casei mele, uitându-mă la apus.

Am impresia că toată viața mea se poate rezuma într-un singur cuvânt: fugă. Fugă de tot ce credeam că mi-ar dăuna, că m-ar răni, că m-ar devia de la cursul meu – care? nici eu nu știam. Nu era un curs anume, era de fapt o fugă. Și atât.

Era fuga de prezent și de întâlnirea cu mine. De liniște și împlinire. Mintea încerca din răsputeri să țină drama în acțiune și să încerce să mă convingă că nu există nicio scăpare de la probleme. Am realizat că eu, de fapt, nu am probleme. Nu am! Am realizat că există doar situații, experiențe, întâlniri și depinde doar de mine ce conotație le dau.  Aleg să mă bucur de tot ce primesc, de tot ce trăiesc, sau aleg să îmi îngreunez drumul și să creez obstacole acolo unde nu există, doar pentru a menține elementul dramatic în viața mea.

La un anumit nivel al conștiinței mele, întotdeauna am căutat împlinirea și fericirea în exteriorul meu, cu toate că la un alt nivel, eram perfect conștientă că ele nu depind decât de mine. Nu are cum cineva din exterior să îmi dea fericire sau împlinire dacă ele nu există deja în mine. Am găsit de curând un citat din Richard Bach care mi-a plăcut:

Dacă fericirea ta depinde de ceea ce face altcineva, atunci chiar ai o problemă.

Mai auzisem / citisem asta și înainte, însă parcă nu a avut un impact așa puternic ca acum. Săptămâna trecută mi-am dat seama că viața mea a ajuns să se rezume doar la „trebuie”. Trebuie să fac asta, trebuie să găsesc soluții pentru asta, trebuie să fac o listă cu ce trebuie făcut să ajung acolo, trebuie să mă duc acolo, trebuie să vorbesc cu…, trebuie să mă întâlnesc cu… ca să… Trebuie, trebuie, trebuie! Nu pot identifica momentul când „simt să fac asta” sau „vreau să fac asta”, urmate de bucuria de a face, s-au transformat în „trebuie”.

Am realizat că e momentul să mă opresc din fugă, să respir și să îmi acord timpul de a fi, pur și simplu, eu acum și aici. Acum, în acest moment, în care scriu. În acest moment, nu am nicio problemă, nu am nicio grijă. Scriu pentru că îmi place, scriu pentru că așa mă exprim cel mai bine și cred că doar am avut impresia că nu am mai nimic de spus sau de transmis, că nu mai pot scrie și sunt intimidată de cursorul care clipocește. Erau doar scuze, găsite de mintea mea genială în a crea probleme care să mă țină ancorată fie în eșecurile și neîncrederea din trecut, fie în proiecțiile viitorului. Am mai realizat că nu am eșecuri, ci doar experiențe.

The reality is, I complete myself.

Mereu m-am întrebat dacă voi reuși să ajung acolo, undeva, într-un loc care nu îmi era foarte clar, dar știam că trebuie să ajung undeva. Nu trebuia să ajung nicăieri și nu trebuie să ajung nicăieri. Sunt exact unde trebuie să fiu. Mereu am crezut că trebuie să fiu într-un fel anume, din mai multe motive, printre care și cel de a fi acceptată de către cei din jur. De ce trebuia să se întâmple asta? Nu trebuie să fiu decât eu, exact așa cum sunt în acest moment, fiind exact lângă oamenii potriviți în acest moment. Și stând să mă gândesc puțin la trecut, așa a fost mereu. Oamenii de care am avut nevoie, au fost lângă mine atunci când am avut nevoie și cred că așa va fi mereu. Cred că așa funcționează universul.

Will I be something?

Am I something?

And the answer comes:

You already are.

You always were.

And you still have time to be.

Anis Mojgani

Vreau să mă opresc și să o iau de la început. De fapt, fiecare secundă poate fi și este un nou început. Nu mai vreau ca viața mea să fie o fugă și un „trebuie”. Nu mai vreau să fac compromisuri și să accept să fac anumite lucruri doar pentru că trebuie să le fac. Descopăr că nu este ușor să dai vălul tiparelor bine înrădăcinate de atâția ani la o parte, însă simt că merită. Simt că merită și vreau să fac acest pas înspre mine, asta însemnând să mă „arunc” în râu și să am încredere în direcția spre care mă poartă sufletul meu, vocea mea interioară – vocea inimii mele. Obișnuită să merg împotriva curentului, va trebui să am încredere în mine că e în regulă să curg, liberă și ușoară înspre ceea ce îmi transmite inima mea.