La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Căutarea sinelui

Mulți au impresia că e o nimica toată să pornești într-o călătorie a sinelui, să te cauți. Mulți spun că nici nu e nevoie, de ce ai face-o? Nu e suficient cine ești acum? Așa cum am descoperit în ultimul an, totul depinde de perspectivă. Dacă te placi și îți convine cum ești acum, nu e nevoie să te angajezi în vreo căutare a sinelui, poate mai încolo dacă ți se va părea că o șuviță cade nu știu cum pe frunte și ai vrea să schimbi nu doar modelul, ci și culoarea.


Mulți au impresia că e ușor să vorbești despre sine împărțindu-te în șapte mii de direcții despre cum crezi că ar fi bine sau indicat să fii. Unii au astfel de așteptări despre cum ar trebui să se învârtă lumea și sunt nemulțumiți când descoperă că învârteala nu e chiar așa. Am fost și eu așa și încă mai am momente când sunt așa. Am momente când nu îmi place de mine prea mult în această căutare a sinelui și vreau să mă ascund total în cochilie pentru a mă proteja de ochii prin care ceilalți mă privesc cu așteptări de a fi într-un fel sau altul. Încă nu am învățat să fiu ok cu dezamăgirile pe care le simt unii legat de cum mă prezint pe drumul meu. Încă am acel tipar după care am fost educată să îmi pese în același timp în care spun că nu îmi pasă, doar ca să descopăr că încă îmi mai pasă.


E greu pentru alții să înțeleagă că uneori, drumul arată rău de tot, e plin de noroi după ploi torențiale ale descoperirii sinelui care te-au făcut să plângi până ai simțit că nu mai ai lacrimi și ai fi vrut să urli de durerea descoperirii unor aspecte ale tale care nu ți-au plăcut și te-au făcut să te simți stingher cu tine însuți și, evident, cu alții.


E greu să ieși așa în lume căci lumea nu vrea să te vadă plâns, să vorbești despre traumele care te-au determinat să pornești la drum căutând vindecare că nu mai puteai trăi așa cu tine. E greu, pentru că uneori, le reflectă lucrurile la care nu vor să se uite în propriul sine și îți spun – “Da’ ce atâta căutare, ce nevoie ai să te uiți acolo? Nu te doare? Ce să scormonești atâta în trecut?”, sau – “Ce e atât de greu să treci peste asta? Ți s-a întâmplat acum o mie de ani! Uită și treci mai departe!” Dar ce faci când acel trecut nu te lasă să îți trăiești prezentul?
E greu să vorbești despre vindecare, oamenii nu prea vorbesc despre traumă, dar majoritatea am trecut prin cel puțin una mare pe care am îngropat-o undeva, adânc, negând că ar cauza ceva în interior, pentru că doare să te gândești la asta, ești obișnuit să treci peste ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.


Apoi, ți se mai poate spune că o viață ai, ce să te chinuiești atâta cu căutarea asta a sinelui, nu mai bine doar o trăiești, bucurându-te de ea? Dar, dacă nu te poți bucura de nimic? Ce faci atunci? Ah, ești în depresie? Ți se pare doar, e o zi fără soare, mâine n-ai să te mai simți asa, ai să vezi, va fi bine. De unde știi? Nu spui asta doar pentru că îți e cel mai ușor să spui lucruri fără substanță, superficiale, ca și cum ar fi cel mai mare adevăr ever? Nu cumva spui asta pentru că nu ai altceva de spus și e cel mai comod să dai chestiile astea la o parte pentru ca nu cumva, Doamne fer’, să te molipsești și tu de căutarea asta a sinelui? Mai bine nu mai zici nimic decât să spui doar vorbe-n vânt, fără vreo substanță gândită, ai deschis doar gura dintr-un automatism. E ok, nu e nevoie să înțelegi, nu îți cer aprobarea de a fi și eu pe această planetă. Doar mă caut și îmi caut valoarea și stima de sine, căci știi, nu mi le-a insuflat nimeni, căci ce să vezi, nici pe cei dinaintea mea nu i-a educat nimeni sau chiar dacă inițial a fost așa, au venit varii și diverse straturi ale suferinței și s-au așezat peste construcția inițială, rozând fundația și stârpind-o din țâțâni de nu s-a mai știut de ea. Apoi au venit ploile și au ros lemnul care ținea totul drept, ne-am trezit cu un pericol de picare mai ceva ca turnul din Pisa sau, după cum turnul în sine reclamă, e doar o iluzie. Ne-am îngropat în suferința de care nu mai scăpăm pentru că decidem să nu o vindecăm, căci hei, nu-i așa, nu se face, nu e în ton, nu e comod.

Da, nu e comod, dar eu vreau să mă caut. Vreau să caut fundația aia pierdută prin ape și să le limpezesc, apele alea tulburi în care ne scăldăm chiar și iarna de-a-nghețat sufletu-n noi și nu avem suficientă căldură să ne dezmorțim. Aproape că ne-am înecat în amnezia care domnește peste umanitate.

Avem cuvinte și n-avem să vorbim despre singurătate, suferință, neînțelegerea sinelui, proiecțiile unora asupra altora și părerile unora despre cum ar trebui să se învârtă lumea, fără să se gândească serios la umanitate.

Dar e ok, nu e musai să fii de acord cu mine cum că ar fi necesar și indicat să te cauți sau să te înțelegi. E ok dacă nu simți să faci asta în viața asta, dar știi ce, lasă-mă să mă caut în pace, nu-ți mai da ochii peste cap considerându-mă nebun că mă desfac în nșpee mii de straturi ca să ajung la miez. Du-te pe calea ta și eu mă duc pe a mea cu înțelegerea că e perfect ok să avem viziune, perspective și păreri diferite despre cum se trăiește viața. Hai să ne punem de acord cu chestia asta și să nu mai separăm lumea în șapte, purtând războaie interioare reflectate la exterior, pricinuind și mai multă suferință decât se cade. Hai să nu mai spunem nimic și să ne vedem fiecare de drum, pornind o nouă poveste fix de la-nceput.

Ți-e frică de timp?

Ți-e cumva frică de timp?

Ți-e frică de noțiuni abstracte?

Ți-e frică de viață?

Ți-e frică de moarte?

Ți-e frică să trăiești?

Ți-e frică să simți?

Îți este, cumva, frică de timp?

Atâtea cuvinte, atâtea moduri de a spune multe lucruri și totuși, nimic, atâtea variante de întâlniri ale unor paralele despre care de la bun început s-a spus că nu se pot întâlni, nu este matematic și nici fizic posibil, dar când te uiți în depărtare, linia orizontului parcă îți spune că viața și moartea, care toată viața au mers paralel, separat, fără vreo legătură aparentă una cu alta, s-au întâlnit.

Spune-mi, ți-e frică să simți că totul este trecător, că spiritul poate o fi nemuritor, dar corpul se stinge puțin câte puțin în fiecare zi?

Spune-mi, chiar crezi că ne naștem doar ca să murim, că trăim oarecum alandala, ca o farsă, jucându-ne mereu de-a v-ați ascunselea cu moartea?

Spune-mi, ce ți-aș putea spune despre timp?

Timpul vine atunci când iei prima respirație avidă de o viață care apare ca o noțiune abstractă, care în aceeași secundă în care ai văzut lumina, te face să vrei să te întorci înapoi în lumea văluitoare din afara timpului în care te-ai găsit un timp, nouă luni sau mai puțin?

Timpul vine peste tine galopând, fără să te întrebe dacă îl primești la masa de Crăciun sau de Paște sau de ziua ta de naștere, sau de nume, sau… într-o zi ca oricare alta, pentru timp toate sunt la fel, nu le deosebește vreuna de alta pentru că el, timpul, știe că mai întâi nu a fost nici găina, nu a fost nici oul, mai întâi nu a fost nimic. Din acel nimic, a apărut un gând datorită prea multei energii existente în spațiu care avea nevoie de o manifestare, explodând, ca o supernovă care te lasă fără suflare, care face să zboare praful universal, plin cu materie care formează galaxii, planete, diverse stele și apoi, forme de materie cu o formă de gândire oarecare. Ai crezut că ai fost tu primul pe pământ? Mai întâi, nu a fost nimeni. Mai întâi, ai fost un gând, apoi am venit și eu, un alt gând, apoi au mai venit și alții cu gândurile lor și împreună am căzut de-acord că vom fi ceva. Ceva ce încă nu știm, ceva ce încă nu am aflat, ceva ce de atâtea milenii încercăm să aflăm. Dacă ne-a ieșit experimentul sau nu. Dacă existăm sau doar suntem unde, plutind, într-o formă ordonată pe Pământ.

Spune-mi, cum te împaci cu gândurile tale despre timp și forma ta trecătoare care, întâmplător, mai că nu se știe cum, a fost numită „om”?

Spune-mi, mi-ai putea vorbi și tu despre timp? Sunt avidă să aflu și alte noțiuni și alte păreri și alte idei întâmplătoare despre creație.

Spune-mi, tu știi care este adevărul sau este și el o noțiune abstractă la fel cum sunt paralelele care se întâlnesc?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp sau te-ai împăcat cu el?

Spune-mi, crezi că timpul există sau l-am inventat noi, cândva, acum nu mai știu cât timp…

Spune-mi, crezi că murim cu adevărat sau e doar o iluzie?

Spune-mi, pe ce ne-am clădit lumea asta muritoare?

Spune-mi, unde se duc amintirile, sentimentele după ce murim?

Spune-mi, tu chiar crezi că murim sau continuăm să existăm într-o altă paradigmă?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp?

Ultimele carti citite

Pentru ca nu am mai postat de ceva timp nimic despre carti, am sa scriu astazi despre ultimele doua carti citite. Amandoua le-am imprumutat de la o prietena si ma bucur mult ca am facut-o. Mai am inca doua luate de la ea care isi asteapta randul.

Prima este “Dhyanna Printesa Daca”

Pentru mine a fost o carte putin cam greoaie de citit, stilul nu este tocmai unul preferat de mine, insa este o carte in care gasesti o sumedenie de informatii despre cultura, traditiile, “zeii” dacilor. Aparent poate parea o lucrare de beletristica, autorul dand dovada de o imaginatie foarte bogata. Totusi, nu cred ca acesta este cazul aici. Bineinteles, nu pot spune ca un anumit procent este real si un anumit procent nu este pentru ca nu detin aceasta cunoastere. Insa in paginile de sfarsit am gasit ceva foarte apropiat de sufletul meu, ceva despre care imi “aminteam” si eu, candva. Ca atare, pentru mine a fost cat se poate de autentic. Si cred ca in cele din urma la aceasta se reduce totul: daca te regasesti, fie si doar intr-o fraza din carte, atunci aici se afla raspunsul realitatii celor prezentate in ea.

As putea spune ca acelasi lucru se aplica si celei de a doua carti, care trebuie sa recunosc, a fost mult mai aproape de sufletul meu.

Sper ca intr-o zi sa am onoarea sa il cunosc pe autorul acestei carti. Mi se pare a fi un spirit extraordinar cel care a reusit sa aduca in realitatea noastra aceste “legi” si cunostinte uitate de cei mai multi dintre noi.

Cartea te pune pe ganduri, iti deschide porti, iti da indicii catre alte lumi… interioare. Te provoaca sa-ti explorezi propriile dimensiuni si iti creeaza o sete de a sti mai mult: despre tot ceea ce te inconjoara, despre tine insuti. Despre aceasta carte nu voi scrie prea multe, cu toate ca ar fi multe idei de transpus, insa cred ca cel mai bine las pe fiecare sa o exploreze pentru ca este un intreg univers cuprins in filele acestei lucrari pe care o recomand cu mult drag.

Legile lui Zamolxe, legi universale, legi ale Pamantului, legi ale Omului, legi ale “Focului cel Viu si Vesnic”.