La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Ți-e frică de timp?

Ți-e cumva frică de timp?

Ți-e frică de noțiuni abstracte?

Ți-e frică de viață?

Ți-e frică de moarte?

Ți-e frică să trăiești?

Ți-e frică să simți?

Îți este, cumva, frică de timp?

Atâtea cuvinte, atâtea moduri de a spune multe lucruri și totuși, nimic, atâtea variante de întâlniri ale unor paralele despre care de la bun început s-a spus că nu se pot întâlni, nu este matematic și nici fizic posibil, dar când te uiți în depărtare, linia orizontului parcă îți spune că viața și moartea, care toată viața au mers paralel, separat, fără vreo legătură aparentă una cu alta, s-au întâlnit.

Spune-mi, ți-e frică să simți că totul este trecător, că spiritul poate o fi nemuritor, dar corpul se stinge puțin câte puțin în fiecare zi?

Spune-mi, chiar crezi că ne naștem doar ca să murim, că trăim oarecum alandala, ca o farsă, jucându-ne mereu de-a v-ați ascunselea cu moartea?

Spune-mi, ce ți-aș putea spune despre timp?

Timpul vine atunci când iei prima respirație avidă de o viață care apare ca o noțiune abstractă, care în aceeași secundă în care ai văzut lumina, te face să vrei să te întorci înapoi în lumea văluitoare din afara timpului în care te-ai găsit un timp, nouă luni sau mai puțin?

Timpul vine peste tine galopând, fără să te întrebe dacă îl primești la masa de Crăciun sau de Paște sau de ziua ta de naștere, sau de nume, sau… într-o zi ca oricare alta, pentru timp toate sunt la fel, nu le deosebește vreuna de alta pentru că el, timpul, știe că mai întâi nu a fost nici găina, nu a fost nici oul, mai întâi nu a fost nimic. Din acel nimic, a apărut un gând datorită prea multei energii existente în spațiu care avea nevoie de o manifestare, explodând, ca o supernovă care te lasă fără suflare, care face să zboare praful universal, plin cu materie care formează galaxii, planete, diverse stele și apoi, forme de materie cu o formă de gândire oarecare. Ai crezut că ai fost tu primul pe pământ? Mai întâi, nu a fost nimeni. Mai întâi, ai fost un gând, apoi am venit și eu, un alt gând, apoi au mai venit și alții cu gândurile lor și împreună am căzut de-acord că vom fi ceva. Ceva ce încă nu știm, ceva ce încă nu am aflat, ceva ce de atâtea milenii încercăm să aflăm. Dacă ne-a ieșit experimentul sau nu. Dacă existăm sau doar suntem unde, plutind, într-o formă ordonată pe Pământ.

Spune-mi, cum te împaci cu gândurile tale despre timp și forma ta trecătoare care, întâmplător, mai că nu se știe cum, a fost numită „om”?

Spune-mi, mi-ai putea vorbi și tu despre timp? Sunt avidă să aflu și alte noțiuni și alte păreri și alte idei întâmplătoare despre creație.

Spune-mi, tu știi care este adevărul sau este și el o noțiune abstractă la fel cum sunt paralelele care se întâlnesc?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp sau te-ai împăcat cu el?

Spune-mi, crezi că timpul există sau l-am inventat noi, cândva, acum nu mai știu cât timp…

Spune-mi, crezi că murim cu adevărat sau e doar o iluzie?

Spune-mi, pe ce ne-am clădit lumea asta muritoare?

Spune-mi, unde se duc amintirile, sentimentele după ce murim?

Spune-mi, tu chiar crezi că murim sau continuăm să existăm într-o altă paradigmă?

Spune-mi, ție ți-e frică de timp?

Comana la apus

Ca niște vederi din trecut, cu colțurile puțin îndoite și culorile șterse, având însă capacitatea de a scoate la iveală emoții puternice din partea privitorului, înmărmurit în fața lor, prins parcă fără voia sa într-un timp trecut, un timp cu care aproape că nu se mai poate identifica, atâția ani au trecut de când își trăia copilăria și privea vederile care erau încă intacte, abia cumpărate de părinți sau bunici din călătoriile lor vara sau iarna, uneori și toamna, pe timpul concediilor.

Comana mi-a plăcut când am fost în timpul săptămânii, prin pădurea prin care doar pașii mei și a însoțitorilor mei lăsau urme pe pământul mustind a viață pură, departe de influența oamenilor și totuși aproape de așezările lor, scăpând totuși de amprentele pe care egoul râvnește să le lase pe orice atinge, încercând să își marcheze posesia asupra unui pământ care nu îi aparține.

Am colindat natura de la Comana, potecile, stufărișul, m-am oglindit în lumina reflectându-se în apă și ea, la rândul ei, m-a oglindit pe mine, am ascultat liniștea și am gustat razele soarelui ca pe o delicatesă savurată încet, alene, alături de aerul plin de zumzetul verii în toi. Comana mereu am colindat-o în singurătatea sufletului care își împarte cântecele sentimentale cu romantica natură, ambele ființe despuitate de pretenții, de ego, atingând cu grijă existența însăși, o existență eternă prin urmele pe care le lasă în conștiința milenară a lui „a existat cândva pe pământ”, a roții schimbării veșnice, a ciclicității uneori continue, alteori întrerupte, dând naștere unor noi filozofii și percepții ale timpului și ale abstractului.

Natura îmi place să o savurez în liniște, fără haos, în cea mai simplă haină a ei, lipsită de oameni în momentele în care doresc să mă reculeg. Un egoism al omului care știe că nu este singur pe pământ, că și alții își lasă amprentele, ca și el, în diviziunea și apoi uniunea sufletelor în căutarea adevărului propriei vieți, în încercarea de a o trăi cât mai intens în toate momentele care îi amintesc de trecerea sa prea efemeră și totuși de ajuns a corpului uman prin timp.

Au fost mulți oameni ieri la Comana, savurând ca și mine și companionii mei natura în toată frumusețea ei la sfârșitul toamnei, o toamnă târzie, arătându-se dispusă să mai lase amintiri în culori  peste stratul interior care se ocupă de sentimente care aduc fericire. Prin toată mulțimea care își căuta propriul loc de reculegere și încărcare a energiei până la următoarea ocazie de a se regăsi în natură, uimitor, ne-am găsit propriul drum. Printre toți aceia care, ca și noi, căutau un colț de soare, s-a deschis un palier care părea destinat doar pașilor noștri, iar printre miile de cuvinte care își lua zborul împrejur, în același timp cu păsările lacului de lângă alei, liniștea părea să domine în interior, ca și cum ne înţeleseserăm cu toții să ne auzim doar pe noi, doar bătăile inimii și respirațiile care ne spuneau că existăm.

Am văzut ieri la Comana unul dintre cele mai frumoase apusuri zărite în ultimii ani, așternându-se delicat peste sufletul care era gata să primească o asemenea frumusețe. Pesemne, își găsise o liniște care cerea confirmarea cerurilor că e momentul cel mai prielnic ca el doar să existe, în momentul prezent, într-un timp în afara timpului, într-un timp liniar pe măsură ce soarele apunea și schimba toate impresiile dimprejur, într-un timp variat și vălurit de cutele spațiului ființei eterne, omul.

Omul mărginit și omul infinit se regăsesc și se despart de mai multe ori pe zi, uneori chiar și noaptea, când unul rămâne ancorat de pământ iar altul se desprinde în călătoriile printre hărțile amintirilor și ale sinapselor strălucitoare pe unde tună și se așterne lumină, pe unde fulgeră și se aude muzica vuind de la radioul uitat deschis pe masa din bucătărie.

O întâmplare rară și cu atât mai prețioasă, de a găsi liniște printre mii și sute de mii de cuvinte și inimi bătând, fiecare în propriul ritm, creând o simfonie rar întâlnită, poate doar câteva în decursul unui mileniu, prea rare și prea puține pentru a fi reținute și slăvite, prea rare momentele în care oamenii doar sunt, uitând de sfâșietoarea luptă a existenței pentru mai mult când sufletul știe că are nevoie doar de un apus pentru a îi aduce fericire.

Fericirea stă în lucrurile mici care aduc măreție.

Fericirea stă în liniște.

Fericirea stă în a împărți frumusețea cu tot ceea ce este.

Fericirea stă într-o inimă bătând.

Am fost ieri la Comana, la apus.

©All photos and text Caroline Andreea Zgorțea