Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.
Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.
Cum ar fi?
Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.
Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?
Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.
În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.
În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.
O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.
Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.
M-am întors în România de o săptămână și două zile, timp în care am aflat cât de haotic este încă tot ce ține de stat, de parcă aș fi fost plecată un secol, nu o lună jumate și aș fi putut avea pretenții sau așteptări (cu toate că nu e bine să le ai) de schimbări de viziune, perspectivă, mentalitate, apoi am aflat că vecinii sunt la fel de zgomotoși și lipsiți de orice empatie sau simț comunitar al respectării unei aparente liniști din când în când, ceea ce mi-a amintit de motivul principal pentru care am decis să plec în altă țară în vacanță / muncă pentru o perioadă ca să nu îmi pierd mințiel de tot, apoi am aflat cât de mult s-au dus cu adevărat valorile umane, cât de mult s-a denaturat ființa umană, că respectul îl interpretează, bineînețeles, fiecare după propria viziune egotică și că încă se fac falsuri în acte chiar și la administrația unui bloc care însumează doar o scară cu 40 și ceva puțin de apartamente, apoi… am aflat că oamenii sunt drăguți doar când vor ceva de la tine sau au impresia că se pot făli cu o oarecare-aparentă-iluzorie superioritate, ceea ce mi se pare foarte trist, însemnând că doar asta au… aparențe iluzorii de suveranitate asupra celor pe care îi socot mai prejos decât ei.
Lumea, în general, în România mi se pare foarte tristă și pierdută în veșnicul gri care pare să domine indiferent de anotimp. Este un gri care domină sufletul, o furie și o supărare care nu se mai termină ducând, binînețeles, la o continuă suferință a ființei care se cere exprimată prin răbufniri de genul „dacă eu sufăr și sunt nefericit, apăi să fie toată planeta” și pare ca o misiune personală pe care oamenii și-o asumă într-un tipar inconștient de țipăt interior reflectat în exterior prin răutate și manifestări ale egoului.
Exprimă-ți drepturile, căci sunt ale tale prin lege, însă nu te exprima prea sonor că îmi deranjează urechea internă care nu mai știe cum să facă legătura între exterior și interior, creând un dezechilibru continuu, aducând cu sine un țiuit care pare să se audă permanent asupra Bucureștiului. Cei care au scăpat prin alte colțuri de țară, cum ar fi niște prieteni care s-au mutat pe lângă munți și se bucură de liniștea naturii, cu minusurile și plusurile vieții la țară, dar mai multe plusuri, cred că au potențialul de a trăi mai mult decât colegii lor tovarăși de suferință în ale vieții din oraș sau, cel puțin, din capitală, cu toate că natura umană e la fel indiferent unde te duci.
Exprimarea sinelui este o cale foarte riscantă atunci când ești nevoit să îți aperi drepturile și unii se simt lezați în suflețelul egotic, molfăind gumă, stând picior peste picior, cu brațele încrucișate și uitându-se totuși la tine superior, cu toate că toate dovezile arată că nu au dreptate, dar sunt suficient de penibili încât să susțină sus și tare că ei au dreptate și nici măcar nu se gândesc să își prezinte scuzele pentru pierderea de timp, energie și bani pe care ți-au provocat-o. Penibil întrucât nici măcar nu își amintesc ordinea cronologică a minciunilor îndrugate, cu martori sau fără. Atunci când te exprimi și pui piciorul în prag într-un mod în care unii alții nu te-au mai văzut făcând-o vreodată, îi ia prin suprindere și susțin că ești lipsit de respect în fața celor care te-au mințit și te-au furat. Ba să am pardon, dovezile sunt de partea mea și atâta timp cât nu mi se face dreptate, mergem și mai departe cu pierderea de timp, energie și bani și vă dau în judecată. Asta se întâmpla ieri la administrația blocului meu cu un președinte de asociație foarte „răsărit” pensionat de la servicii cu glume misogine și aere de intelectual. Intelectual o fi, să zicem, dar maniere ba. O fi datorită fostului serviciu…
Un om mai normal din comitet se amuza într-o parte, păstrând singur echilibrul între cei trei prădători – președinte, administrator(iță), eu, întrebându-mă chiar dacă nu cumva sunt Leu, când eu sunt de-a dreptul Vărsător și tocmai de aici vine surprinderea oamenilor când Vărsătorii se exprimă așa liber de dă cu parul, căutând sabia să le ia capul, metaforic, celor care i-au făcut o nedreptate. Cu un Vărsător nu e bine să te pui astfel, căci oricât de buni și blânzi ar fi, când e vorba de nedreptate, să te ții, că e posibil să nu reziste coafura, mai ales la ce vânt a fost zilele astea în București.
Evident, fiind blogul meu, îmi permit să mă plâng de una alta și rog a se lua ca un pamflet.
Viața în comunitate nu-i a bună nici cu vecinii din mai toate părțile, oamenii întotdeauna se vor crede singuri pe plantație și ca atare, cred că pot face ce vor, când vor, indiferent dacă mai există și alții pe lângă, „alții” care ar dori un moment de respiro astfel încât să inspire fără să intervină palpitații de la zgomotele orizontale și vertical venite când ți-e lumea mai dragă, de mai că-ți stă mâncarea-n gât și tocmai pentru că suntem pe plantație, am făcut vocalize azi-noapte până n-am mai putut, acompaniată fiind de mantrele mele de fiecare zi în așa fel încât azi am răgușit puțin.
Uimitor cum oamenii încă se pun și încadrează în cutiuțe cu etichete despre cum ar trebui să fii ca să te conformezi cu acel status quo în care înoată majoritatea, ca să nu devii o persona non grata, căci ei cred că excluderea din comunitatea plantației mondiale te va afecta în vreun fel anume și îți va pricinui vreun rău. Din contră, am plantația mea de ceva timp, însă doar câțiva, aleși pe sprânceană știu că această plantație există. Este, de fapt și de drept, să vă mărturisesc, o plantație interioară și se dezvoltă foarte frumos, deja am cules roade, iar anul acesta se anunță a fi unul foarte abundent de acest soi.
Oamenii, pe stradă, merg cu privirea pierdută, prea obosită și suferindă pentru a se bucura de… ceva, orice. M-am bucurat azi că poza din buletin a ieșit mai bine decât data trecută, nu că mi-ar păsa în mod special de cum arăt în buletin, puțin surprinsă de data de expirare a noului meu act de identitate, nu înțeleg cum au calculat, dar en fin… prea puțin importe.
Oamenii se înghesuie, doresc să se bată pe un scaun de autobuz ca și cum ar prinde ultima găina din istorie pentru a o găti de sărbători, neștiind că sărbătorile abia au trecut, sau uitând.
Oamenii se târâie de pe o zi pe alta fără lumină în ochi și sufletul pierdut în țara nimănui.
Plec din nou în altă țară, nu cu gânduri de a rămâne în mod special pe undeva, ci cu gânduri de a îmi ridica proiectele așa cum îmi doresc și îmi e dat să o fac, într-un loc cu liniște și oameni mai „normali” (ce mai e normal în vremurile astea?), poate această „normalitate” se datorează apropierii de natură. Și… da, am scris asta ca o reacție. Pentru că pot, pentru că vreau. Asta ca să răspund cuiva care mi-a spus o chestie legată de reacții acum ceva timp, pe când eram aproape de o trecere de graniță între timpuri străvechi și timpuri de acum.
Ca niște vederi din trecut, cu colțurile puțin îndoite și culorile șterse, având însă capacitatea de a scoate la iveală emoții puternice din partea privitorului, înmărmurit în fața lor, prins parcă fără voia sa într-un timp trecut, un timp cu care aproape că nu se mai poate identifica, atâția ani au trecut de când își trăia copilăria și privea vederile care erau încă intacte, abia cumpărate de părinți sau bunici din călătoriile lor vara sau iarna, uneori și toamna, pe timpul concediilor.
Comana mi-a plăcut când am fost în timpul săptămânii, prin pădurea prin care doar pașii mei și a însoțitorilor mei lăsau urme pe pământul mustind a viață pură, departe de influența oamenilor și totuși aproape de așezările lor, scăpând totuși de amprentele pe care egoul râvnește să le lase pe orice atinge, încercând să își marcheze posesia asupra unui pământ care nu îi aparține.
Am colindat natura de la Comana, potecile, stufărișul, m-am oglindit în lumina reflectându-se în apă și ea, la rândul ei, m-a oglindit pe mine, am ascultat liniștea și am gustat razele soarelui ca pe o delicatesă savurată încet, alene, alături de aerul plin de zumzetul verii în toi. Comana mereu am colindat-o în singurătatea sufletului care își împarte cântecele sentimentale cu romantica natură, ambele ființe despuitate de pretenții, de ego, atingând cu grijă existența însăși, o existență eternă prin urmele pe care le lasă în conștiința milenară a lui „a existat cândva pe pământ”, a roții schimbării veșnice, a ciclicității uneori continue, alteori întrerupte, dând naștere unor noi filozofii și percepții ale timpului și ale abstractului.
Natura îmi place să o savurez în liniște, fără haos, în cea mai simplă haină a ei, lipsită de oameni în momentele în care doresc să mă reculeg. Un egoism al omului care știe că nu este singur pe pământ, că și alții își lasă amprentele, ca și el, în diviziunea și apoi uniunea sufletelor în căutarea adevărului propriei vieți, în încercarea de a o trăi cât mai intens în toate momentele care îi amintesc de trecerea sa prea efemeră și totuși de ajuns a corpului uman prin timp.
Au fost mulți oameni ieri la Comana, savurând ca și mine și companionii mei natura în toată frumusețea ei la sfârșitul toamnei, o toamnă târzie, arătându-se dispusă să mai lase amintiri în culori peste stratul interior care se ocupă de sentimente care aduc fericire. Prin toată mulțimea care își căuta propriul loc de reculegere și încărcare a energiei până la următoarea ocazie de a se regăsi în natură, uimitor, ne-am găsit propriul drum. Printre toți aceia care, ca și noi, căutau un colț de soare, s-a deschis un palier care părea destinat doar pașilor noștri, iar printre miile de cuvinte care își lua zborul împrejur, în același timp cu păsările lacului de lângă alei, liniștea părea să domine în interior, ca și cum ne înţeleseserăm cu toții să ne auzim doar pe noi, doar bătăile inimii și respirațiile care ne spuneau că existăm.
Am văzut ieri la Comana unul dintre cele mai frumoase apusuri zărite în ultimii ani, așternându-se delicat peste sufletul care era gata să primească o asemenea frumusețe. Pesemne, își găsise o liniște care cerea confirmarea cerurilor că e momentul cel mai prielnic ca el doar să existe, în momentul prezent, într-un timp în afara timpului, într-un timp liniar pe măsură ce soarele apunea și schimba toate impresiile dimprejur, într-un timp variat și vălurit de cutele spațiului ființei eterne, omul.
Omul mărginit și omul infinit se regăsesc și se despart de mai multe ori pe zi, uneori chiar și noaptea, când unul rămâne ancorat de pământ iar altul se desprinde în călătoriile printre hărțile amintirilor și ale sinapselor strălucitoare pe unde tună și se așterne lumină, pe unde fulgeră și se aude muzica vuind de la radioul uitat deschis pe masa din bucătărie.
O întâmplare rară și cu atât mai prețioasă, de a găsi liniște printre mii și sute de mii de cuvinte și inimi bătând, fiecare în propriul ritm, creând o simfonie rar întâlnită, poate doar câteva în decursul unui mileniu, prea rare și prea puține pentru a fi reținute și slăvite, prea rare momentele în care oamenii doar sunt, uitând de sfâșietoarea luptă a existenței pentru mai mult când sufletul știe că are nevoie doar de un apus pentru a îi aduce fericire.
Fericirea stă în lucrurile mici care aduc măreție.
Fericirea stă în liniște.
Fericirea stă în a împărți frumusețea cu tot ceea ce este.
De când am luat permisul, acum o lună jumătate sunt pusă pe explorat țara așa cum nu am putut înainte, condiționată fiind de programul și cheful altora de a merge cu mașina lor sau de mijloacele de transport în masă, cum ar fi trenurile sau autocarele. Mai ales de când cu pandemia mi s-a părut și mai greu de călătorit fără mașină proprie, așa că după ani și ani, mai exact 20 fix de când aș fi putut lua permisul la 18 ani, mi-am realizat visul de a fi și mai mult stăpâna vieții mele. Astfel, am aflat că nu îmi plac autostrăzile, chiar dacă te ajută să câștigi timp – de parcă timpul ar putea fi câștigat ca la Bingo, dar fie…, că îmi plac drumurile prin sate și comune datorită pitorescului vieții mai liniștite, că nu îmi place să gonesc, că viața vreau să o trăiesc pe îndelete, graba nu mi se mai potrivește, am mai constatat că e ok să plec la 5 sau 6 dimineața ca să prind un trafic mai lejer, dar mă gândesc că s-a modificat programul de lucru al unora altora, căci în Pipera la 7 fără ceva era plin de lume și în oraș erau mult mai multe mașini decât mă așteptam pentru o zi de joi la acea oră, am mai aflat că serpentinele nu mă sperie și spre deosebire de ce credeam, nu mi-e teamă să conduc nici în mega trafic pe la 17:30-18:00 în București și că mă descurc mai bine decât mi-aș fi putut imagina, eu care spuneam chiar și anul trecut că nu voi fi capabilă să conduc niciodată. Am avut un instructor bun. De fapt, am avut doi, le voi fi recunoscătoare toată viața, mai ales celui de-al doilea pentru a cărui sănătate mă rog de fiecare dată când mă urc la volan și constat că pot.
Așadar, căutând pe net idei pentru excursii mai aproape de București, să fac mai puțini kilometri de data asta, că 698 km într-o zi nu cred că voi mai băga prea curând, dar despre călătoria asta voi scrie altă dată, am dat de Valea Doftanei și Lacul Paltinu, obiective despre care auzisem, văzusem poze, dar habar nu aveam că se ajunge așa ușor din București. Acum, pentru mine totul este relativ, ușor fiind puțin diferit uneori față de definiția dicționarului, căci gândidu-mă să nu mă duc și să mă întorc pe același drum, am zis că mă duc prin Comarnic și mă întorc prin Câmpina. Mi se spusese că sunt niște serpentine mai greuțe prin Comarnic, dar nu mi-am imaginat că mă voi simți ca la un soi de raliu pentru avansați când eu sunt la începători. Având în vedere că în primul drum după luarea permisului am mers și pe Culoarul Rucăr-Bran și alte serpentine, eram pregătită pentru ele, dar nu pentru unele chiar așa în pantă, luate pieptiș și întrebându-mă ce caut pe acolo la o oră la care abia de mă dezmeticeam după concentrarea conducerii pe timp de noapte, după frumosul peisaj pe care l-am cam ratat când ceața încă nu se ridicase înaintea răsăritului soarelui și asta a fost singura chestie care mi-a plăcut conducând pe autostradă, dar nici nu am văzut așa de bine cum aș fi vrut. În dimineața aceea am hotărât că nu îmi plac autostrăzile.
Primul obiectiv a fost Vârful Secăria, un vârf micuț de 1149 m, o plimbare foarte lejeră, accesibilă tuturor, vârf de pe care citisem că se poate admira lacul Paltinu. Eh, prea puțin se vede din lac, dar panorama este foarte faină, mai ales toamna și merită drumul. Din Comarnic se ia înspre Teșila către vf. Secăria. Drumul nu este grozav, dar de, ca la români, de când sunt șofer simt mai intens și acut fiecare groapă mai mult decât înainte, ca simplu pasager. Mașina am lăsat-o lângă o troiță de unde pornește drumul spre vârf. N-am luat bocancii, am mers în niște ghetuțe super comode pe care le port și în oraș când plouă.
Ajungând pe la 9 la troiță, era cam răcorică chiar dacă soarele mi-a urat bun venit pe acele plaiuri care promiteau odihnă și relaxare. Am urcat cu rucsacul în care aveam sacul de dormit pentru temperaturi medii, 2 izoprene, mâncare și ceva de băut, plus ceva de pus pe mine în caz că totuși mi-ar fi fost frig. Sus bătea puțin vântul, dar am găsit un loc mai ferit după ce am admirat panorama din toate laturile, mi-a părut rău că lacul nu se vede mai bine, cu toate că o parte din el era de un verde foarte frumos, iar restul albastru, contrastând frumos cu pomii colorați de toamnă. Era acea liniște specifică naturii și a unei zile de joi când nu e mai nimeni pe cărările dealurilor sau ale munților, dar era și acel zumzăit specific naturii și am simțit acea libertate care vine mereu din alegerea de a fi pe cont propriu și de a nu depinde de un angajator și de programul pe care acesta mi l-ar face. Nu e greu, nu e nici ușor, e fix așa cum alegi, nu aș putea alege altceva în afară de libertatea de a îmi exprima sinele și această pasiune pentru călătorii, plus liniștea pe care mi-o dă posibilitatea de a călători când drumurile și cărările sunt mai libere. Nu îmi place mereu să fiu singură cuc, dar uneori simt nevoia de a sta eu cu mine, drumul și natura, iar faptul că am luat permisul îmi aduce o mare fericire.
După alegerea locului cu vedere către satele de la poalele dealului, am întins izoprenele, puse unul peste altul pentru mai mult confort, deasupra sacul de dormit, m-am băgat în sac și am scos mâncarea, ascultând vântul printre crengi și ierburile înalte, întinzându-mi fața către soare, fiindu-mi cald și bine. Ca siestă, m-am întins și aș fi adormit dacă m-aș fi lăsat dusă de energia mângăietoare cu care mă reîncărca natura. Foarte aproape de viața mea ideală, aproape pentru că încă mai am niște hotărâri de luat legate de direcția exactă a vieții mele după niște schimbări majore, m-am felicitat că m-am luptat să aleg această libertate de a fi pe cont propriu, gândidu-mă că în timp ce eu mă bucuram de singurătate, liniște și soare, alții lucrau în birouri în oraș fără atâta lumină naturală și destrăbălare de dimineață pe drumurile patriei. Am gândit: „Asta e viața! Asta e!” Cu asta merg în continuare!
Am stat ce-am stat în ceea ce mi s-a părut un colț de paradis și am luat-o în jos, spre mașină și următorul obiectiv – Lacul Paltinu. Văzusem din poze că e mare, dar nu mă așteptam să fie chiar așa de mare, m-a surprins locul amenajat cu parcare și mese de lemn pentru picnic, cu băncuțe și umbrar, foarte civilizat și chiar curat față de ce lasă românii în urmă, dar nu era nici sezon de vârf, nici weekend, cu toate astea erau ceva oameni întinși pe iarbă, făcând poze cu copiii sau luând prânzul. Abia când am ajuns lângă lac și am auzit clipocitul apei, am realizat cât de mult aveam nevoie de o astfel de pauză, cât de multe evenimente și schimbări majore au fost în viața mea în ultimele luni și cât de obosită eram. N-aș mai fi plecat de-acolo, m-aș fi întins și aș fi ascultat apa, aș fi admirat culoarea magnifică a apei și a copacilor care împrejmuiesc lacul. Mi-am promis să revin să fac fix asta într-o zi cu un soare la fel intens și binînețeles, tot în timpul săptămânii. La fel de mult sunt în căutare și de alte locuri relativ aproape de București, până în 400 km ca să mă pot bucura de peisaj, obiective și relaxare, nu să conduc toată ziua, locuri în care n-am mai fost și care să îmi aducă aceeași bucurie de a fi ca Valea Doftanei într-o zi de joi.
M-am întors prin Câmpina unde se lucrează de zor la o asfaltare care mi-a părut relativă, am făcut slalom printre canalele la vedere și am bombănit când mi-a tăiat unul calea, semn că am intrat bine în ale șoferiei, însă înainte de Câmpina am mai oprit să admir râul și mici chei pe unde trecea cândva trenul. Am citit că este un loc „faimos” pentru oprit la poze, dar micul tunel amintind de alte vremuri nu m-a chemat la fel de mult cum m-a chemat râul oglindind soarele și cum mi s-a făcut iar foame, am înfulecat ce ar fi trecut ca prânz. După Câmpina n-am luat-o pe autostradă, cu toate că navigația insista să o iau pe acolo și abia după ce am trecut bine de Ploiești a renunțat, dar m-am simțit mai bine mergând pe drumul vechi decât pe autostrada foarte plină care doar m-ar fi obosit sau poate doar am o nostalgie pentru drumurile copilăriei.
Am ajuns în București la o oră total nefastă datorită traficului intens, dar nu am făcut chiar așa de mult precum mă așteptam din Băneasa până acasă. Față de drumul trecut prin Dobrogea, un raid pe care nu l-aș mai repeta pentru că nu apuci să vezi mare lucru decât dacă pui cortul și dormi pe undeva, călătoria asta a fost mult mai lejeră, mai ales că n-am făcut-o pe ploaie. La drumul trecut am concluzionat că să conduci pe ploaie pe timpul zilei e mult mai preferabil decât pe timp de noapte, dar pe cât posibil, să nu conduci pe ploaie ar fi ideal. Lucruri pe care le aflu despre viață și acumulez experiențe, aflând aspecte noi ale mele, cum ar fi capacitatea de a conduce și nu doar atât, bucuria pe care mi-o aduce. Până data viitoare când voi scrie despre Dobrogea, iau călătoriile în sens invers, vă urez zile cu soare și toate cele bune! Drumuri line!
Cum trecuse ceva timp de când nu mai fusesem pe munte, eu și Britta, alăturându-se ulterior și Nadia, ei bine, ne-am hotărât să înfruntăm intemperiile promise de prognozele meteo și să ne asumăm o tură ușurică, lejeră, de acomodare din nou cu pantele muntelui – nu mai fusesem din ianuarie, dacă vă puteți imagina! Pentru mine e ceva horror să treacă atâta timp fără să fluier pe poteci de munte. Uhm, mă rog, eu nu pot fluiera, Britta poate și încă foarte bine, după cum am aflat atunci când am început petrecerea zgomotelor de un grup imens de trei fete și Hikey după întâlnirea de gradul 3 cu ursul pe potecă.
Traseul ales a fost Azuga – Valea Grecului – Șaua Grecului – Șaua Baiului – Cabana Diham, un drum de 2 ore jumate – 3, noi am făcut până în 2 ore jumate. Din gara Azuga a pornit-o cu noi o cățelușă gălbuie-portocalie, cu niște ochi cum nu am mai văzut la un cățel – galbeni. Pe Hikey cred că ne-o vom aminti toate trei mereu. Mi s-a mai întâmplat să se țină cățelandri după noi, dar nu să parcurgă tot traseul. Hikey a ajuns la Cabana Diham, unde nu mi-e clar de ce s-a speriat – de vaci sau de câinii care lătrau la „căsuțele” de pe dealul de unde admiri Dihamul și începi coborârea spre cabană. Atunci Hikey a început să plângă și a zbughit-o fără să avem vreo șansă de a o prinde sau opri. Încă mă întreb dacă e bine, dacă a știut cum să se întoarcă „acasă” în Azuga sau pe unde a ajuns. Sper din tot sufletul să fie bine.
Foto by Nadia
De unde am bombănit urcușul mai abrupt de la început prin Valea Grecului, ne-a trecut orice bombăneala la întâlnirea cu ursul. Valea în sine e faină, mi-a amintit pe alocuri de urcușul înspre Cetatea Blidaru. La un moment dat, poteca părea să o ia în sus, după cursul normal al drumului forestier, dar nu era marcaj, părea în același timp să o ia în jos, dar nu era marcaj, mai era o brumă de potecă fix în mijloc. Fetele au luat-o pe poteca de jos, paralelă cu cea din mijloc, eu pe cea din mijloc unde am dat la un moment dat și de marcaj. Chestia e că nu am dat doar de marcaj – am dat și de urme proaspete de urs. Nu păreau a fi de urs adult, dar totuși erau urme proaspete de urs. Duceau în jos, așa că după primele momente de panică, m-am gândit că sunt ok, am trecut unii pe lângă alții. Eram printre niște tufișuri, nici n-ai fi zis că poteca e pe acolo și totuși, în mintea mea remarcabil de rapidă în scenarii gri spre negre, îmi era cam teamă să nu dau cu ursul nas în nas. Am hotărât să nu le spun fetelor, convinsă că spiritele bune ale pădurii ne vor apăra.
La un moment dat, potecile s-au întâlnit și chiar când eram aproape unele de altele, o văd pe Britta că vine super repede spre poteca pe care eram, ceva mai sus decât cea pe care erau ele, Nadia urmând-o, după ce Britta, cu răsuflarea întretăiată îmi spune – “There’s a bear on the trail!” Câteva momente nu am înțeles ce-mi spune și sincer, nu îmi amintesc dacă am întrebat-o ce a zis sau dacă doar m-am uitat la ea cu ochii mari. Nici nu mai țin minte dacă m-au trecut fiorii, având în vedere că mă trecuseră când văzusem urmele, poate devenisem imună. Îmi amintesc că mă uitam când la ea când la Nadia și apoi Britta a spus că a văzut ursul traversând poteca în viteză. M-am trezit întrebând – “Do you wanna go back?” Cred că ne-am uitat unele la altele și a fost ceva de genul – ok, acum că suntem în situația asta, ce putem face? Era clar că aveam două opțiuni – să ne întoarcem sau să continuăm. Să ne întoarcem însemna un drum destul de lung – cu ursul mișunând pe-acolo -, să continuăm, iar, mai aveam ceva până la Diham și nu știam când vom ieși din pădure. Am hotărât să continuăm și am luat singura măsură de protecție posibilă – am început să facem zgomot în ideea în care, ursul s-ar gândi… sau poate nu… că suntem un grup mai mare și ne-ar lăsa în pace. E prima oară când mă întâlnesc cu ursul pe potecă. Prin Făgăraș l-am mai auzit prin jurul unui refugiu sau am văzut urme pe potecă, dar niciodată live. Hikey nu părea agitată, ceea ce mi-a părut a fi un semn bun. După aceea, când se mai oprea să miroasă ceva sau să se uite în depărtarea pădurii mai aveam emoții și nu știam cum să o urnesc mai repede de-acolo, ea încheia trupa. Să vă mai spun că a fost prima tura a Nadiei pe munte și ce experiență!? Din fericire, all in all, i-a plăcut și sper să mai mergem în ture împreună. Așadar, cu Britta în față, Nadia la mijloc, eu în spate, Hikey în spatele meu, rareori o lua în față, am pornit cu fluierul, bătăi ale bețelor mele de trekking, bătăi ale crengilor adunate de Nadia, mă mir că Hikey a suportat atâta agitație și a continuat cu noi.
Am tot mers așa, gândidu-ne că suntem ok, când Nadia a auzit un mormăit și după, l-am auzit și eu, așa, pe sfârșite. Ne-am uitat unele la altele, atunci chiar cred că ne-au trecut fiorii pe toate trei și am pornit și mai și înainte cu zgomot nevoie mare, era un alai în toată regula. Ne-am bucurat mai puțin de traseu, în ideea să scăpăm cu bine de încercarea cu ursul. Știu că de obicei nu atacă, dar nu se știe niciodată. Totuși, mi se pare un eveniment rarisim, merg pe munte de mai bine de 20 de ani și e prima oară când mi se întâmplă, sper să fie și ultima.
Foto by Britta – O absolut ador ca un soi de victorie abstractă în roz bonbon, după urs.
Într-un final, am ieșit din pădure, ce bucurie a fost pe noi nu pot reda în cuvinte, dar avem poze, cu toate că bucuria ne-a fost de scurtă durată când am observat că marcajul nu o ia în sus, pe culme, ci tot prin pădure. În fine, asta era și cumva, cu toate cele, ni s-a părut super scurt traseul. Lung și scurt, dar fain dacă e să o spunem pe-aia dreaptă. Nici nu știu când am ajuns la poteca care vine dinspre Gura Diham spre Diham. Am crezut că suntem în siguranță, în sfârșit, ba chiar apăruse și un iubitor al muntelui pe potecă. Câââând… am trecut pe lângă o stână de care nu îmi aminteam, cu 3 căței mari și lățoși pe potecă și nu, nu pentru noi ne-am făcut griji, ci pentru Hikey care chiar părea să vrea să socializeze, iar noi nu știam cum să o luăm mai repede de-acolo și să grăbim pasul. S-au ridicat alene cățeii, le-am tot spus „Nu!”, nu s-au apropiat, am crezut că am scăpat, când nenică, s-au trezit câinii de existența cărora nu știam, cred că vreo 10 în total, lătrând cu spume, cred, nu i-am văzut de prea aproape, dar sunt sigură că așa era, venind după Hikey și după noi. Vorba Brittei, nu mi-a fost așa teamă de urs cum mi-a fost de câinii ăia, mă și vedeam sfășiată, fetele la fel, Hikey fără scăpare. Noroc că ciobanul, mai rar, și-a înfipt bine vocea-n câinii lui și i-a chemat înapoi. Cu greu au acceptat să se întoarcă, dar am putut răsufla ușurate. De aceea, nu înțeleg teama lui Hikey aproape de Diham și frica mea că s-a întors pe unde am venit, pe poteca de lângă stână și nu vreau să mă gândesc ce s-a-ntâmplat dacă pe acolo a luat-o și unde a ajuns după dacă a mai ajuns și… da, nu știu unde e Hikey acum. T_T
Foto by Britta – Hikey, adorabilăciunea pământului.
La Diham ne-am înfruptat bine, cu toate că și în Bușteni am mâncat la coborâre. Dihamul tot Diham, locul adolescenței mele, eram super în grafic cu timpul și vremea, am hotărât să coborâm la Gura Diham pe la Poiana Izvoarelor – o mocirlă cruntă pe-acolo, dar cred că și pe dincolo era la fel, ne-am porcit, dar ne-am simțit bine – am luat-o pe drumul mai lung, cel care se întâlnește cu poteca care vine de la Mălăiești și mă uitam cu mare drag și dorința de a lua acasă ferigi, dar nu mă înduram, bineînțeles, să smulg una din pământ, însă cred că mi-am dorit atât de mult, că am găsit un puiuț fix pe potecă. Dar fix pe potecă. Evident, l-am luat, doar nu era să las cadoul Universului să moară acolo. Acum este în pământ, într-un ghiveci acasă și sper să supraviețuiască. E o ferigă, e rezistentă, am speranțe. Trenul la întoarcere a fost super aglomerat, data viitoare sper să călătorim mai cu stil.
La mai multe ture să fie, cu soare și voie bună, urși free, am hotărât să ne bucurăm din plin de vară, cu ture mai des!
In Romania, this month has started as the Month from Hell. A hell of our own making. A child apparently has been killed by dogs in one of the capital’s parks. I say apparently because it is not clear and I dare say it never will be, what exactly happened. Also, his brother was bitten, but managed to escape. But I repeat, after two weeks, we still don’t know the truth. The incident happened it would appear 1 km away from the bench where granny was apparently watching over them. And now more contradictory statements follow like the granny saying they were gone for an hour, oh, I did look for them, while I was still looking for them one of my grandsons came back and told me what happened. So you see, to me at least, it is still not clear what happened. You can find all sorts of articles on the Internet saying this and that.
I agree it is a tragedy, a child died, I can not even imagine the parents’ pain. But since that day, Romania has been surrounded by a murderous aura. We need to kill all stray dogs and it has to be NOW! The media, as always in Romania, blew everything out of proportion in the channels’ race to see who has more ratings, in the reporters’ mad dash to be noticed and now we have citizens killing, torturing, slaughtering dogs. The images I see every day will haunt me forever. Even the country’s president stated: Humans are above dogs! I dare say there is no human and no animal that is above God that created us all and in His eyes, we are all alike, being made from the same energy and with the same love. We have no right to kill them.
Since most of the stray dogs started appearing on the streets when in the communist era the houses were knocked down to build buildings, the owners of dogs that lived in houses and then moved in flats, abandoned them on the streets. Like any other species on Earth, they have this basic instinct to reproduce. So there you have our stray dogs today. Along the years incredible amounts of money have been appearing on paper for stray dogs – for sterilization, for buildings shelters – things that only remained on paper because the money went… to those “smart” people who were able to fill their pockets. So, again, nothing happened! The dogs kept multiplying, not enough adoptions were made – and you know what? Most dogs are adopted outside Romania, in countries like the UK, Germany and Holland. Of course, some Romanians have even up to three stray dogs in their apartments, some who live in houses and have big yards, have even more than five. But these are the lucky dogs.
In Romania – I don’t know about other countries, but I know about mine – dogs are kicked, beaten and tortured every day. And now, in more recent days, they are being tortured-killed-butchered!!!!! by those well-meaning citizens that apparently want to protect their children from the beasts. I repeat – the images I see everyday of how the dogs are killed and the screams I hear in the youtube postings – we have videos, can you imagine that? – are absolutely shocking and will mark you forever. And all in the name of this apparent modern time we’re living. It’s just an excuse for these bipedal beings that have no rational thinking and no kind of feeling whatsoever to satisfy their need for violence and blood. This is how they manifest. They are no more than basic animals without any hope of ever gaining some kind of wisdom and rationality.
Beside these beings I live every day. And I get scared. This massacre can not possibly continue and yet it does. We could have found – long ago – solutions for the stray dog problem. Because it has become a problem. And no, I do not want any people to be killed by dogs – if that is what really happened – I simply don’t want more suffering, I don’t want violence, I don’t want to be afraid of living beside these “human” beings. Because if today they tortured and killed a dog while grinning, who is to say what they will do tomorrow to their fellow human beings since they have found this thirst for blood or maybe it was just always there, dormant.
Many people say on Facebook, on Twitter, in articles, on blogs… that maybe all this stray dog problem has come at a very good time for our leaders to take our mind off the mining problem – Rosia Montana and maybe it is so, I do not know. If it is so, they have not quite succeeded. Protesters are still in the streets every evening-night and they still want to be heard.
In our thirst for blood and excuses to fulfill this desire to kill, we have forgotten about the human criminals. The ones who rape, the ones that kill, we have forgotten about the statistics that show us that more children are being killed, beaten and tortured by their own parents than children being bitten or killed by dogs. But we do nothing and say nothing about those kind people. Well, you know, that’s normal, I mean, it’s absolutely normal in a society for humans to torture and kill other humans and we just imprison them and feed them and keep them warm in winter while at some point, they’ll get out and do some more damage. This is normal, we have gotten used to this. Now, I am not saying we should kill the killers, I am just saying we are a bunch of hypocrites. We have forgotten about all the other problems – the fact that we barely have enough to live a decent life, that old people die in hospitals for lack of care or medicine or money or that they don’t have enough to live by because the pensions are just not enough, the fact that our hospitals are in a very bad shape, the fact that the economy is not going as it should etc. No! Now we only want to kill dogs.
People that love dogs are desperately trying to save them by adopting them themselves or by taking them in as foster dogs while trying to find loving owners. And we are running out of time because they are being taken to shelters where apparently we have 14 days to take them back, but I doubt they even wait that long.
I haven’t cried so much in a long time. Before, when I would hear about foreigners talking badly about my country and its people I would get upset because I would think – hey, don’t talk like that! We’re not all that bad. But now, I truly think, we are all that bad and that we deserve whatever’s coming. We have become a nation of killers and savages. Instead of evolving, we have regressed. This country makes me sick. The media makes me sick, our leaders make me sick and now a whole part of the country’s residents make me sick.
We are saving our children from dogs? We are mutilating their spirit! We are teaching them it’s ok not to feel love for other beings on the planet, that it’s ok to kill! I truly feel like moving from the city, going in an isolated place in the hills with my family or just leaving the country entirely in a hope of escaping mass murder.
I have been shocked by the reaction of some of my acquaintances when I dared express my opinion about saving the dogs. They practically bit my head off. And I am not the only one who gets this treatment. The whole nation has gone into an uncontrollable hysteria. When will it end and how? Will it ever end?
I do not want to live in a country like this! Why couldn’t we have just love between us and everything that is instead of violence and pain and terrible suffering?
These days, I am deeply ashamed to be a Romanian. I never thought I would say it. It is such a beautiful country with wonderful traditions, culture and talented people. I truly love it, but now I can not stand to be among its people because unfortunately, more than half of them are not rational beings.
Are we really living or are we simply following? Do we always need to be told what to do? Do we like to be manipulated so much? Can we not think for ourselves? Lots of people react like this – oh, if it says so on TV, then it has to be true! oh, if it says so in the paper, it has to be true! oh, if the president of the country says so, then it must be true! We do not think anymore – if we ever did – we just follow.
We are on a steep slope, declining rapidly. As human beings.
I thought I had no more words to express what I feel, but I find there are still some left. May God watch over us and give Light and Love over this country that somehow seems lost. May we someday forgive ourselves for what we have done. May we someday learn to love. May we someday learn what it means to be human. May we bring peace on this Earth!
I am but a dreamer 