La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

O lipsă de cuvinte în minimalism

Am mai trecut prin asta. Se pare că trec frecvent, printr-o lipsă de cuvinte care se acutizează din ce în ce mai mult pe măsură ce avansez din ce în ce mai mult în gaura neagră a ceea ce se numește propriul sine. E o gaură neagră cu potențialul de a fi nimic și de a fi tot. Așa sunt găurile negre – te distrug și te reconstruiesc ca pe o supernovă pe care au înghițit-o pentru ca mai târziu să o scuipe în afara atracției stelare sub o formă nouă. Din întuneric treci din nou la lumină și din lumină treci din nou în întuneric în funcție de etapele parcurse în aflarea sau uitarea sinelui.

Trăind într-un minimalism al sinelui rămân fără cuvinte. Pe măsură ce avansez în zonele fără semnal și roaming la telefon, fără semnal la Internet pe unde se întâmplă să dorm, mă afund din ce în ce mai mult în plăcerea liniștii și a trăirii autentice a prezentului, fără telefon în mână pentru a face fotografii, a verifica inboxul, a ține legătura cu unii alții – e un timp petrecut doar cu mine și cu cei care sunt acolo, în același spațiu și timp cu mine. Pe măsură ce avansez în mine, pe atât de mult rămân fără cuvinte.

Un scriitor fără cuvinte… revin la aceeași nedumerire avută și mai acum un an-doi când nu mai simțeam să spun nimic, când nu mai aveam cuvinte, când nu le mai găseam rostul, căci mă obișnuisem doar să fiu, eu cu mine, eu cu alții care nu aveau nici ei nevoie de cuvinte și așa am rămas setată, oarecum îndepărtată de lumea în care trăiesc, dar totuși nu, într-o lume a celor care se înțeleg din priviri chiar dacă nu au petrecut ani la rând împreună, dar e o calitate a unora de a se ști.

În minimalismul recent redescoperit, îmi amintesc de anii fără telefon mobil și social media, când eventual, aveam doar un blog care cred că încă mai există, însă datele pentru a îl accesa s-au rătăcit, când erau doar yahoo messenger și telefonul cu fir, vederile poștale și scrisorile pe care încă am apucat să le trimit înainte de era digitalizării.

Îmi amintesc de perioadele lungi când plecam prin ture, la munte sau pe la peșteri sau și-și, când eram pe la mare fără vreun gând de a posta ceva pe undeva, fără a mă stresa și presa că mai e necesar să fac încă un video căci în ziua de azi e cel mai indicat ca să te afle lumea, că nu mai e ca înainte să se ducă vestea din gură-n gură, că ia prea mult timp sau, poate, cine știe, încă ar mai funcționa destul de rapid.

Presiunea ființei supusă la stresul cotidian de a trăi într-o lume care și atunci când se plimbă ține telefonul mobil la vedere, chiar și atunci când se ține cu cineva de mână și își spun „tu”, atunci când împart o masă fugară, cu ochii-n ultimele postări de pe Facebook, Instagram, TikTok sau ce alte platforme mai există, atunci când îmbrățișați sunt totuși despărțiți de o lume virtuală, dar totuși reală, care îi lipsește cu desăvârșire de prezent.

Am învățat să edităm și ce bine arată, nu zic nu, nu sunt sarcastică, dar partea proastă e că am început să ne edităm și viața, să scurtăm momente care ar putea fi trăite acum, cu ochii direct, nu prin lentila camerei telefonului sau efortul înregistrării unui video despre cum a fost la un concert, un apus, un copil bălăcindu-se în balta lăsată de ploaia verii, sub arșița unui părinte absent.

Oare cum se jucau copiii înaintea erei tabletei, cu filme și muzicuțe în loc de atenția și afecțiunea părintelui?

Dacă n-avem Internet începem să ne plictisim și nu găsim nimic altceva de făcut, căci lumea din telefon pare mai reală decât cea din afara lui. Uităm să mai vorbim unii cu alții și să ne întâlnim suflet cu suflet într-o eră care ne aduce mai aproape despărțindu-ne.

Am rămas fără cuvinte pe care le transmit lumii căci îmi e bine în liniștea interiorului meu revenit la oraș, cu semnal la Internet, laptop și telefon mobil. Nu aș mai spune nimic și totuși, aș spune cât de fain e să trăiești în afara lumii îmbietoare la digital, dar totuși să ții ritmul cu ai tăi dacă se întâmplă să nu fie lângă tine pe unde colinzi.

Am uitat să ne privim pe îndelete, să ne bucurăm de ce este fără să scoatem telefonul mobil.

În viața mea minimalistă, mă bucur de fiecare moment când nu am semnal la telefon și îl verific, eventual, doar seara să văd dacă am primit mesaje de la mama. Atât. Restul, nu prea mă interesează și mă întreb cum se poate activa în domeniul meu fără a fi prezent pe Internet. Când sau dacă voi găsi răspuns, vă voi spune, până atunci însă, încerc să transmit o stare la prezent care mă bucură de vreo juma de an din ce în ce mai mult într-o simplă încercare de a trăi. Punct.

Writers and social media

As it so happens, I’m very much an introvert, lack social skills and shy away from people I don’t really need to interact with. I have survived so far by training myself to be more open and be the first one to say “Hello!” and extend my hand when meeting someone new, just so I would quickly get over it and create the impression of a social being. I am human, thus I have an ingrained, ancient need to be part of a community and I pretty much did it along my years of life, but existing on social media is as foregin and hard to reach as Jupiter is. I guess I could have written Mount Everest, it’s pretty much the same.

While looking at publishing houses’ websites and reading their submission guidelines, I kept bumping into questions you needed to answer when writing the cover letter about your presence on social media and your plans, the writer, for marketing. This gets me down every time and I have now made peace with the fact that this is something even literary agents look for or at, even though it’s not specified on the agency’s website or their profiles. Well, the truth is but one and that is that the writer needs to get involved in the process of marketing since, well… let’s face it, it’s true, no one will care more about your book than yourself, so you would better give it a boost. Yeah, fair enough, okay, but what do I do when I only want to be on social media as the introvert that I am, I don’t really post photos of me anymore… so long ago did this come to be, but no more, I want to post what is of true interest to me that would, ultimately talk about who I am and show my self, aka, authenticity, not some posts made just for the lastest trend to get engagement, followers, sales, whatnot.

I can’t make peace with the material world we live in and some have told me that is the core of my problem. I don’t quite think so, but let’s not go into the law of attraction thingy since I’m not in the mood. We’re discussing something else here. I simply want to be left with the freedom of posting what I feel like posting and simply be myself. I may be a management major, but the business side of things, I want to leave to the experts that have years of experience under their belts and can certainly do a better job than me (I have written about this in a previous article https://carolinescornerblog.wordpress.com/2021/04/26/how-do-i-leave-my-mark/) while I would take the classic avenue of remaining a writer that focuses on writing and studying. Are you laughing? Do you think this is too much of an ideal and cannot possibly come true? I kid you not, this is my dream! Ha ha… well, coming back to a serious face now, as I have to face my limits that I know dwell inside of me, disturbed every time they read about another publishing house that wants a marketing plan. Now, mind you, I don’t know how literary and good my writings are considered to be, so I might actually not be that good as to get a book published and read by those who might find the cover interesting, sitting on the shelf of a library somewhere, but I honestly and truthfully resent the fact that social media has become a must have for writers if they want to get more out there. So far, I only exist in literary journals that have no social media requirements from their collaborators.

This reality is killing my days as I sulk more than I smile, by my own choice, of course, but I kind of feel discriminated. Writers that lack social skills and want to live quietly, like me… ha ha…, would very much appreciate someone else taking care of things in regards to promotions and marketing. Instead, I can do a really good job if I’m told what to do and guided, as long as I don’t have to plan the whole thing. I used to do it for other people’s projects, but it’s impossible to do for myself, and besides, I have much changed in the last year and a half and simply and really, honestly and truthfully want to live my life quietly.

I might go bankrupt at this rate, though…

For the me that is full of anxieties as far as connecting with the world goes, I don’t know how to come to terms with the requirements of being an author these days and I don’t want to give up writing either, but it might be a mix of my ego, need to be seen, wish to make a living that is authentically about me, I want the world to read what I write and see what I photograph and, sometimes, draw. I think it stems from having been ignored as a child that I developed a need to be seen, heard, needed. It’s all a jumble of psychological things I could tell you about, but in the end, it resumes to the patterns I created along the years to function in society, as a fully fledged human being. We all have patterns, slightly differing in shape and texture, but basically, all humans have them. I would say it’s a necessity of life, so what plagues me lately is this inability I have to make sense of what I’m supposed to do and how I’m supposed to do it when it comes to writing, publishing and social media. There are various books out there for writers to read in regards to the steps they can take to build their social media platforms (like “Social media for writers” by Tee Morris and Pip Ballantine that I began reading today out of curiosity), but I react like a cat that’s attacked and hiss at the prospect of doing it by myself. I was born in the year of the dog if we’re to talk about the Chinese zodiac, I’m a good follower most of all, of things well planned and written, good at taking action when needed, but poor at building and leading something myself, although mom says I have a strong personality, with control tendencies. Yeah, I wish it were that easy…

I’m stuck inside a hamster’s wheel that I wish I could get off since the heat wave is killing me and I want to move as little as possible so as not to sweat and still be able to breathe, turning the air-con on mininum temperature available with the remote control. I wish the remote would work for my social media skills and willingness to put myself out there, but it doesn’t have this function. Too bad, I keep on being chased by insomnia when I feel like pulling my hair out in the middle of the night, but I continue browsing through design ideas on Pinterest instead. I love my hair too much to actually pull it out. Why can’t some writers simply be writers and have an understanding with professionals in social media and marketing to do the job for them? Why has social media become such a requirement in the literary world and, hey, can I go past it so I can better sleep at night?

I’m having one of those days when I feel nothing goes right even though I slept well last night. I was in the mood to vent and complain a little, so I wrote this, although it doesn’t have such literary value. Making peace with oneself is always hard… bla bla bla.

I’m good at surviving

or how to stress yourself out… Q_Q

            Among my days spent searching how to better build my future, I started asking myself, like a question that needed immediate answering in order to move on and actually create the projects that would propel me forward: ‘What am I good at?’ I racked my brain for days on end, convinced I didn’t know the answer yet, even though there had been times when I was sure I had found it. I was also convinced the answer would be related to a certain block of abilities that would lead to the definition of a ‘profession’, a path in a certain field I could start following. Well, the answer that came to my question ‘What am I good at?’ came as something that left me somewhere between surprise and shock: ‘I’m good at surviving.’ It came from the depths of my being, depths I had started to investigate in the last months, but still, it took me by surprise so much so that I was left frozen right where I was standing, almost with my mouth hanging open. After some minutes of deep thought and introspection, I realized that indeed, it is so, I am good at surviving, but… aaaa, what does this mean for me, professionally? What do I do with this ‘I’m good at surviving thing?’ Is it a skill I can use, will it tell me what to do, what direction to follow? The heck? What do I do? I think I need another answer.  

            For some time, I couldn’t find another answer in regards to what possibly I could do more than I had already done with my life. I never stopped studying, in my quest to better myself, with that perfectionist side hanging on to me for dear life, but I was convinced I had to do something more, something else, I was sure the answer was somewhere out there, in front of me, some distance away, just waiting for me to see it, grab it and transform it into a sort of life purpose. Boy, was I wrong! I soon found out why.

            What more do I need? What more could I possibly do aside from what I have done so far? True, human beings thrive on challenges, we need to be active in order to advance, to allow our brains to develop more and more since we are here to learn all there is about this experience called ‘life’.

            So… what am I good at, again?

            I made a list in one of my small agendas, the things I like and the things I’m good at. They’re numerouos, if I do say so myself, but I keep circling the same question: what do I do with it? How do I gather everything in one place, one space, one ‘profession’?

            Do I really have to?

            There’s this funny image I saw some years back on social media, with a cat saying something like ‘I’m so stressed out that I don’t remember what I was stressed about and that stresses me out.’

            I’m stressed out from trying to come up with something, like something totally new that I have trouble sleeping, I have taken to drinking lavender tea to calm my excited and rather stupid self. Why do I need to invent something again? Why can’t I go with what I already was? What, do I have to invent myself every few days or months to feel good about myself? Actually, I don’t and it’s very tiresome, so I’ll just stop. Yep, it’s decided, this is what I’m gonna do! I’m going to stop stressing myself out needlessly.

            In all this process I embraked on, I totally forgot that I need to have fun, most of all. Life is fun, always, even when the sky is dark with the storm about to come. Beauty is in the eye of the beholder, so to me, storms look amazing. So why did I forget about it again?

            I’m good at surviving, but I’m not good at putting an end to my stressed out self that wants to destroy my joyous spirit, slowly and with lack of sleep. Thank God it just went after my sleep and not something else! After the rainy days that are said to come, I’ll simply go out more and enjoy spring to the fullest, looking for inspiration in all the places I can reach within a day, so I can go and come back in the evening, sleep in my own bed, writing page after page before going to dream land. I miss the great outdoors, the sound of a stream while enjoying the sun and warmth given by the land, the songs of birds surrounding me, the gentle breeze passing me by, moments of peace without others around, without my neighbors, without car alarms, without the drill from the building not too far away from mine.

            It took me so long to understand that life is simply meant to be lived and that my job is simply to be. Me, and if I don’t know yet who I am, I can simply put aside the layers of who I am not and see what remains, outside the borders of my family, outside of the limits I imposed on myself, a seed waiting to sprout, ready to face the light and even though some stress and pressure is needed to pierce the earth, I’ll find it moist since rain allowed me to grow.

            The greatest gifts come after the greatest storms, the greatest skies are the ones right before a storm, the greatest silence comes after the storm has passed. There is no such thing as chaos, only a network of blocks standing in-between you and you. The mirror is on both sides, reversed, looking down when you would want to look up, so maybe that’s why dreams are sometimes lost, when you don’t know left from right, as your brain hemispheres try to balance themselves out.

            There you go, you’re good at surviving, you’re good at dreaming, you’re good at building, you’re good at walking, these boots were made for hiking, so go conquer the great peaks standing in front of you. Aren’t you curious what’s on the other side?