La hotarul existenței

Vorbeam cu cineva ieri că nu mai acumulez / colecționez fotografii pe telefon. Nu mai simt aceeași nevoie de acum chiar juma de an să scot telefonul și să pozez tot ce văd. Brusc și nu știu de unde, mi-am amintit de anii când nu aveam telefon, căci la vârsta mea de 41, au fost mulți ani fără telefon mobil. Cel mult, aveam un aparat de fotografiat pe care mă înduram să îl car după mine în călătorii, dar cert nu pe munte căci ar fi fost prea greu, îl luam așa, când mergeam mai mult cu mașina.

Astăzi, uitându-mă la niște poze pe telefon pentru a șterge ce nu vreau să păstrez, căci în mintea mea care cere organizare, mai fac loc pe cardul de memorie din când în când și m-am întrebat la un moment dat cum m-aș simți dacă toate pozele și videourile cu mine ar dispărea. Toate, inclusiv cele de pe film, role păstrate într-o geantă foto veche.

Cum ar fi?

Oamenii au nevoie de validări pentru propria existență, au nevoie să fie văzuți, auziți, apreciați, să fie cineva care să aibă nevoie de ei dacă nu au ajuns în stadiul în care să nu aibă nevoie de vreo validare pentru a trăi. Dacă nu te-ai căutat, dacă nu te-ai găsit, dacă nu ți-ai oferit propria validare, atunci poate ar fi nițel catastrofică întâmplarea dispariției tuturor imaginilor cu tine ca un semn al unei pierderi a sinelui.

Dacă las telefonul deoparte și apoi nimeni nu îmi mai face poze, căci selfiurile s-au dus odată cu telefonul, dacă nu îmi mai înregistrează nimeni trecerea corpului prin viață cu mișcări mai molcome sau mai rapide, cu sunete care par a îmi descrie vocea, cu zâmbete care par să îmi arate liniile fine care s-ar putea forma în viitor, ce mai rămâne din mine?

Rămân dovezile momentului prezent pe care le-am trăit fără a mă fotografia sau fără a fi fotografiată fix în suflet și în ființa-mi toată. Eu, în continuare, voi fi, voi exista pe o platformă numită memorie, imprimată peste tot în celulele mele care îmi duc existența mai departe până nu vor mai fi nici ele.

În final, nimic nu va mai fi. Totul este pieritor și încercarea de a mai ține nițel de viață este inutilă pe cât este de utilă să îți dea un scop. De a fi, de a răzbi, de a te bucura, de a lucra, de a… o sumedenie de lucruri. Viața este prea scurtă pentru a mă trezi în fiecare zi cu telefonul în mână pentru a înregistra sau imortaliza un moment pe care l-aș putea simți din plin în corp, emoții și gânduri în loc de ecranul telefonului sau al aparatului foto sau al oricărui alt device.

În fond și la urma urmei, exist și fără să exist, dar cert e că exist sau așa cred, dacă nu cumva și asta este tot o iluzie a dorinței de a lăsa urme ale trecerii mele printr-un timp efemer pe cât de mult este statornic, căci urmele trecerii lui se întipăresc adânc în corp și mugetul anilor îmi spune că sunt destinată să mor pe atât de mult pe cât sunt destinată să trăiesc.

O roată pe care nu ai cum să o desparți se arată în continuare mobilă pe sania iernilor care par să vrea să te mai țină în loc cu frigul care ține la adăpost iluzia că totul va rămâne la fel când totul este menit să se schimbe și să se adapteze ciclurilor vieții pe pământ.

Dacă nu ar mai fi fotografii sau alte mărturii vizuale cu mine, tot aș mai fi, tot mi-aș mai aminti dacă nu cumva aș da în amnezie, dar chiar și atunci aș mai exista ca o formă gând, ca o formă materială, ca o energie, ca un sunet al unei persoane.

Cert e că nu am mereu nevoie de telefon.

Submit your writing!

Some of you already know about the project on my YouTube channel – “A poem a day”. If you don’t know about it, but are curious what it’s about, you can check the link below and it will take you to the playlist with all the poems I have written and published in video format.

I have launched a new project – “A poem a day – We are the writers” that is going to be a new playlist on the channel containing poems presented in video format, written and created by those who, like me, write poems or short prose. I am challenging the world of literature a little, wanting to integrate a new way of expression when it comes to poems, playing with words and their meaning, for just as we’re always changing, transforming and evolving as humans, so is the language, although the art world is sometimes stricter in its acceptance of newness, even though we have avant-garde as a big current to inspire. I believe all of us are writers in one or another, from how we write the script of our lives to how we actually write what is called “literature”. As such, anyone who feels like sharing words with the world, be it in the form of a poem or prose, may submit their writing for review in view of being published on the channel.

The video can either be made by the writer with their own footage and audio (original video/audio), thus making sure it doesn’t infringe on any copyrights, so there are no problems with YouTube’s policies, either the video is made with videos taken from websites like pexels, unsplash (be sure that is says “free to use” in the video description when you download) and using music from YouTube’s Audio Library, either the video is made by me. The audio with the poem / prose must be recorded by the author.

If any copyright issues are found by YouTube checks when it comes to a video made by the author, the video will be deleted and the author’s writing will not be accepted any longer, so please take care when it comes to copyright.

Any genre except dark / gothic and punk is accepted as long as the language used is not offensive, discriminating in any way, and no curse words.

You can send the submission and your option for video via email at lifeandothercases@gmail.com

If you know people who might be interested, feel free to forward them this announcement.

Unii dintre voi cunoașteți deja projectul de pe canalul meu de YouTube – „A poem a day”. Dacă nu îl știți și sunteți curioși despre ce este vorba, puteți da un click pe linkul de mai jos care vă duce la lista cu toate poeziile scrise și publicate în format video.

Am lansat un nou proiect – „A poem a day – We are the writers” care va apărea ca o nouă listă pe canal, conținând poezii prezentate în format video, scrise și create de către cei care, ca și mine, scriu poezii și proză scurtă. Provoc puțin lumea literaturii, dorind să integrez o nouă formă de exprimare care, atunci când vorbim despre poezii, se joacă cu cuvintele și semnificația lor având în vedere că, așa cum și noi ne schimbăm, transformăm și evoluăm ca oameni, la fel se întâmplă și cu limba, cu toate că lumea artei este uneori mai strictă în acceptarea noului, chiar dacă avem marele curent avant-garde ca inspirație. Cred că suntem cu toții scriitori, într-o formă sau alta, de la cum scriem scenariul propriei vieți la cum scriem ceea ce se numește „literatură”. Așadar, oricine simte să împartă cuvinte cu lumea, fie prin poezii, fie prin proză, poate trimite pentru examinare scrierile în vederea publicării pe canal.

Videoul poate fi făcut fie de către autor cu propriile imagini și audio (original video/audio), asigurându-ne astfel că nu sunt probleme de copyright pentru a nu avea probleme cu politicile YouTube, fie să fie realizat cu videouri descărcate de pe siteuri precum pexels, unsplash (asigurați-vă că scrie „free to use” în descrierea videoului când îl descărcați) și folosind muzica din YouTube Audio Library, fie videourile sunt făcute de mine. Partea audio cu recitarea scrierii trebuie înregistrată de către autor.

Dacă verificările YouTube găsesc probleme de copyright legate de un video creat de autor, videoul va fi șters și scrierile autorului nu vor mai fi acceptate, așadar vă rog să aveți grijă în ceea ce privește copyright.

Orice gen, mai puțin dark / gotic sau punk este acceptat atâta timp cât limbajul folosit nu este ofensiv, nu discriminează în vreun fel și nu conține cuvinte insultătoare / înjurături.

Puteți trimite scrierile și opțiunea aleasă pentru video via email la adresa lifeandothercases@gmail.com

Dacă cunoașteți persoane care ar putea fi interesate, trimiteți fără probleme anunțul acesta și lor.

Bunica

Stau seara pe prispă
Și ascult fuiorul
Cu care voi capta
Fluierul și adevărul,

Notele din aer vin alene,
Gâze și fluturi dară pomelnic
De pomenirea lor lumea nu tace,
Gâzele mor, fluturii zboară

În aerul rarefiat al verii la țară.

Stau seara-n grădină
S-aud plante crescând,
Greieri cântând,
Broaște sărind și dormind în iazul cel sfânt.

Stau și pândesc seara găinile,
Dacă-i liniște, dacă nu,
Dacă dorm sau fac zarvă,
Dorm la noapte sau nu,

Căci luna e plină, eternă rotație
Între nou și mai vechi,
Între-ascuțit și rotund,
Vin lupii la poartă

Cerând de mâncare, 
Mâncare n-am să le dau,
Le dau cântecele toate
Din tezaur,

Dar ei vor mâncare,
Măcar mămăligă și-o brânză
De n-am vreun iepure
Să se-nfrupte din dânsul.

Le zic să se ducă, n-am nimicuța,
Degeaba insistă, degeaba tot urlă,
Noaptea-i adâncă, fricile vin,
Vecinii nu dorm, e-un somn de pelin.

Gutuile strigă, toate s-au dus,
În prispă e tihnă, pisica lipăie
Lapte cu pâine, niscaiva mămăligă
Uscată, pe sobă-ncălzesc.

Un vuiet e groaznic, veni dimineața
Pe nepusă masă, hop, m-am trezit
Când voiam să mai dorm
La patru dimineața.

Bunica e-n prispă, 
Solii-au venit,
O ceară prelinge vestea cea tristă
Și-acel rămas bun.

Viața se scurge,
Ne ducem cu ea,
Opriri avem multe,
Dar roata tot curge

Fără s-o putem opri,
Putem țipa, putem plânge,
Ruga, spera și-implora
Pentru-un minut mai mult

Bunica să stea,
Dar vai, nu se poate,
Se duce cu ei, 
Cu îngeri veniți de departe, cu zmei.

Timp cu tine

Uneori, simți nevoia să iei o pauză și să îți dedici timp doar ție, fără contact cu lumea exterioară. Acestă alegere nu se numește egoism.

Uneori, simți nevoia să stai doar tu cu tine fără să spui prea multe celor din jur, vorbe fără importanță, despre vreme, planuri de viitor, cum au crescut prețurile, ce-a mai făcut fiecare în timpul în care nu ați mai vorbit, uneori pur și simplu, nu simți să împărtășești nimic cu nimeni pentru că totul se petrece mereu, în interior și chiar dacă mai apar probleme și provocări din când în când, nu simți nevoia să împrăștii prea mult în afară pentru că îți sunt suficiente resursele interioare și ce rost ar avea să îți împrăștii energia peste tot, să te obosești inutil primind câte un „aoleu” și „vai”, „hai c-o să treacă”, „hai că poți”, etc. și apoi, după ceva timp, să fii întrebat ce mai faci, cum mai ești, situația care mai e și să petreci alt timp inutil explicând ce s-a mai întâmplat, dacă și cum s-a rezolvat, etc. Nici asta nu se numește egoism, se numește să fii suficient de înțelept și să ai suficientă putere să nu te mai plângi, ci să treci echilibrat și liniștit prin provocare. Așa ai mai multe șanse de izbândă decât dacă ți-ai pierde energia aiurea, împărtășind cuvinte-n vânt.

Să împărtășești cu prieteni apropiați ce ți se întâmplă este altceva, cu oameni care înțeleg că provocarea a venit doar să te învețe ceva, că nu e aici să te doboare decât dacă tu alegi că așa va fi, decât dacă tu alegi că nu ai suficiente resurse interioare pentru a vedea clar ce se întâmplă și nu ai suficientă înțelepciune dată de prezența în acum să te descurci. Bineînțeles că poți împărtăși (împărtăși, nu împărți) ce ți se întâmplă cu cei care cred în aceleași lucruri ca și tine, cum ar fi că toată viața e o școală și, ca la orice școală, ai lecții. Mereu trecem prin lecții, atâta timp cât trăim, învățăm. De asta am venit aici. Altfel, cei care cred că viața e o luptă și că viața are ceva personal cu ei doar pentru că există și e pornită să le facă rău, e mai greu să împărtășești pentru că perspectiva lor vine din valea plângerii și atunci când le spui că tu nu crezi că viața a venit înadins cu provocări spre tine pentru a-ți face rău, se uită la tine ca și cum ai fi luat-o razna, bineînețeles, prin prisma credinței că negi năpasta și ești cam amorțit de durere, iar atunci când spui că te bucuri chiar că, uite, ai mai rezolvat o rană din trecut cu ocazia asta, dar vai cum, năpasta… se vor uita și mai chiorâș la tine și vor zice că ai luat-o razna.

Ei, da, lumea se cam împarte conform perspectivelor pe care alegem să le avem, cu toate că lumea nu are nevoie să fie împărțită, căci oricum nu este despărțită, dar asta e, se mai întâmplă, fiecare e pe drumul propriei perspective despre viață care se mai schimbă cu trecerea anilor și acumularea experiențelor și învățarea lecțiilor… sau nu.

Cert este că uneori, pur și simplu, ai nevoie de timp pentru tine. Ai nevoie să iei o pauză de la oameni, de la prea multe vorbe spuse doar ca să umpli spații care altfel ar fi considerate moarte între prietenii, ai nevoie să iei o pauză de la procesul creativo-artistic ca să poți reveni cu energii noi și mai vioi și e foarte ok să faci toate astea fără să dai prea multe explicații sau deloc de ce ai dispărut de pe harta celor care vorbeau mai mult, se deschideau mai mult, ca și tine la un moment dat, pur și simplu, nu mai simți să spui multe pentru că nu mai e atâta tumult în tine și pentru că nu mai e atâta tumult în tine, nu mai e nici în jur, cu toate că nu toți înțeleg asta, mai sunt unii care simt nevoia să se războiască în exterior ca o manifestare a interiorului și dacă nu ești cu ei, activând ca orice nedreptate de pe lumea asta să își afle rezolvarea, ești împotriva lor, chiar și atunci când le comunici că doar vezi lumea altfel și că agresiunea, de orice natură ar fi, fizică, verbală sau gândită nu ți se mai potrivește cu toate că înțelegi, ai fost și tu cândva așa, scoteai sabia la iveală gata să tai capul oricui îndrăznea să încalce drepturile omului, dar cu trecerea anilor, ți-ai dat seama că nu te duce nicăieri, să fii justițiar, că lumea nu o poți schimba decât schimbându-te pe tine și ăsta e doar adevărul tău, poate nu rezonează și alții cu asta, dar cert e că unii oameni din cercul tău interior nu pot accepta schimbarea și nu îți mai vorbesc și nu te mai caută și nu îți mai răspund la telefon. Astfel îți dai seama cât de mult te-ai schimbat, după cum mai rezonezi cu cei din jur, sau nu, după cum mai poți comunica cu ei sau nu, după cum pleacă, rând pe rând și vin alții care, acum, au aceeași perspectivă de viață ca și tine. Și ei vor sta mai puțin sau mai mult în viața ta.

Asta e, timpul cu tine face minuni și asta nu se numește egoism. E timpul pe care îndrăznești să ți-l acorzi fără să dai explicații nimănui de ce ai decis să îți schimbi viața, să trăiești conform propriilor credințe, nu a celor impuse de societate de secole, milenii sau poate și mai mult, că nu crezi fără a cerceta dacă e adevărat pentru tine sau nu, ce și cum simți în ființa ta, e timpul să te iubești nițel mai mult. Oricum, viața nu o trăiește nimeni pentru tine, oameni se vor găsi care să te judece că nu ești perfect sau că ești perfect, nu prea e cale de mijloc cu chestia asta și ai decis să faci pace cu asta, cu faptul că orice ai face, nu vei mulțumi mai pe nimeni, în fond și în definitv, trăiești doar pentru tine. Mâna sus pentru timpul cu tine, fără ca asta să se numească egoism.

Eram împreună

Tu de-o parte a pământului, eu de alta
Căutând cărări comune
Pentru a ne întâlni cândva.

Eram două suflete împerecheate
De dragul vieții pe pământ,
Visând despre alte sfere efemere.

Vorbeam despre timp,
Ne apropiau ceasurile
Discuțiilor în zori, uitând să dormim.

Ne trezeau zgomotele orașului,
Tu cu valurile în orașul tău,
Eu cu vântul de lângă munții mei.

Undeva, la mijloc, între noi
Erau câmpii întinse și flori și nori
Zburând alimentați de cântecele noastre.

Eu aveam o chitară, tu aveai un pian
Împreună compuneam simfonii
Pe care le știam doar noi.

Împărțeam cu restul lumii 
Frânturi din noi, 
Visele fiind doar ale noastre.

Părea un vis, era realitate,
Zorii veneau și treceau,
Nopțile la fel, tiptil ieșeau în răcoare.

Verile veneau și treceau, zăpezile la fel,
Florile zburau primăvara luate de vânt,
Frunzele cădeau toamna uitate de ploaie.

Și pe pământ se așternea o liniște
Care părea eternă pentru că era doar a noastră
Să o știm, să o trăim

Tu de-o parte a pământului, eu de alta
Eram împreună și totuși, despărțiți.

O bulă ca o metaforă

Așteptam zorile să vină
Aducând ploi.
Așteptam o melodie
Să-mi răsară-n minte
Ca să pot aduna picurii
Cântând.

Așteptam roua să îmi spele fața
Mirosind a flori
Adunate cu grijă și pe îndelete
La ivirea soarelui
Pe cerul colorat
În curcubee imaginare.

Așteptam vântul să-mi aline
Dorul de tine, de noi,
De cântece la gura sobei,
De frați și de surori,
De părinți și de bunici,
De căței și de pisici.

Așteptam viața să se întâmple
Privind-o de undeva de sus,
Dintr-un pătul destul de vechi
Cu lemn scârțâind și arici
Mișunând prin fânul
Proaspăt cosit.

Mirosea a ploi care nu mai veneau,
Se auzeau trăznete care nu se mai apropiau,
Așteptam în zadar fulgerul
Care ar fi început furtuna
Dintre primăvară și vară,
Un hotar nedefinit.

Între viață și moarte 
Nu e decât o respirație
Pe care o iei, pe care o lași
Să zboare prea repede uneori,
O brumă, o fărâmă de amintire
A clipei de aici, a clipei de apoi.

Între mine și tine e doar un vis,
O himeră, o imaginație
Prea bogată
A celor ce citesc prea mult
După ce învață să citească
Și nu se mai satură de metafore.

Tu-mi cântai la chitară,
Eu îți cântam la pian
Imaginar,
Pe o scena aleasă 
Dintr-un timp victorian
Care nu a existat niciodată

Pentru noi.
Noi amândoi
Noi împreună
Noi separați
Noi regăsiți
Noi cu semne de punctuație
Noi cu punct și de la capăt
Noi visători
Noi trecători
Noi efemeri
Noi reali
Noi, cei care nu am fost
Niciodată aici.
Noi, cei care am fost
Mereu aici.

Are you looking at the sky?

Who were you when I didn’t know you?
What stars illuminated your sky?
Were they different or the same as mine?
Were we walking on the same planet,
Were we looking at the same sky?
Were we breathing the same air
Smelling of roses and sunny sheets,
You know, that fragrance freshly washed laundry has,
Left to dry outside, on the line.
Amidst yellow flowers, is your sky blue,
Up above the brown color of your hair?
Are you looking at the same sky 
Or is yours different from the clouds that make up mine?
I can’t decide if my letters to you should be short or long,
If phrases should be kept neat and orderly, or if I
Should throw a twist in there
To make you wonder why
I started writing in the first place
When I could have just called to say “Hi!”
Have you changed your number or is it the same
As the one you had some lifetimes ago
When we both imagined the telephone
Just so we could more easily talk
From our separate and different corners of the universe.
My time stopped while yours kept on moving,
And then they reversed.
I fell asleep while you were waking up,
Slowly pulling the curtains to look at another
Sun drenched morning sky.
Are you looking at the same sky as I?
Are there any clouds today or is it clear?
I thought I heard you sing one day,
Out on the terrace that made up all of our yesterdays,
While strolling around the garden
I heard a bird say your name.
I turned around, hoping to see you,
But all I could make up was a silhouette
Standing against the light of the sun
Coming down to the earth from your place in the sky.
I miss you,
I can’t see you,
I wish I could hear you
Say my name.
Are you looking at the same sky as I am?
Does it have the same color as mine?
In what corner of the universe are you hiding in this time?
I never know when to look at the sky
To catch the same stars and the same light
Melting away, like snowflakes
In the fluffy clouds behind which you hide your smile.
Are you looking at the same sky as I?